Limfom non-Hodgkin

Despre limfomul non-Hodgkin

Limfomul Non-Hodgkin este o afecțiune malignă care se manifestă asupra sistemului imunitar al organismului, din care fac parte limfocitele (celulele albe), dar și ganglionii și alte organe limfopoietice, precum splina sau măduva osoasă. Practic, limfocitele se vor dezvolta în exces, anarhic și vor migra în circulația sangvină cu cantonarea acestora în diverse sedii (splină, ganglioni etc).

Există mai multe tipuri de limfoame non-Hodgkin, însă prima clasificare se face în funcție de tipul de limfocite afectat:

• cu celula B (limfocite B);
• cu celula T (limfocite T).

Fiecare tip de limfom non-Hodgkin prezintă mai multe subtipuri:

• limfom non-Hodgkin cu afectarea limfocitului B:
  • limfoame non-Hodgkin difuz cu celulă mare B;
  • limfoame non-Hodgkin cu celulă mică B;
  • limfoame non-Hodgkin cu celulă B de tip folicular.
• limfom non-Hodgkin cu afectarea limfocitului T:
  • limfom non-Hodgkin cu celula T periferic;
  • limfom non-Hodgkin cu celula T cutanat.

Acestea sunt doar câteva tipuri de limfoame non-Hodgkin care apar mai frecvent, însă ele sunt cu mult mai numeroase.

Clasificarea limfoamelor se poate face și după gradul de severitate:

• limfoame non-Hodgkin indolente;
• limfoame non-Hodgkin agresive.

Speranța de viață la un pacient diagnosticat cu limfom non-Hodgkin diferă de la caz la caz, în sensul că există mulți factori care trebuie luați în calcul. În primul rând, tipul limfomului este important pentru a încadra corect dacă este un tip de limfom agresiv sau un limfom indolent (cu evoluție lentă în timp). De asemnea, statusul pacientului la diagnostic: dacă este tânăr sau vârstnic, dacă prezintă patologii asociate, comorbidități, dacă analizele de sânge sunt în parametri sau prezintă valori modificate, stadiul bolii la diagnostic și, nu în ultimul rând, contează dacă pacientul răspunde la tratamentul recomandat și administrat, terapiile având o intenție curativă în majoritatea cazurilor.

Factori de risc

Printre factorii de risc în apariția limfomului non-Hodgkin se numără:

• istoricul familial de limfoame;
• infecțiile virale cu Epstein Barr, human T limfocyte virus (HTLV), herpes virus 8, Helicobacter Pylori, HIV;
• bolile congenitale ce prezintă o predispoziție spre apariția limfomului (se mai numesc și boli prelimfomatoase): ataxie-telengiectazia, imunodeficiența legată de cromozomul X, sindrom Wiskot-Aldrich, dar şi dobândite (infecția HIV, boli autoimune, boala Castelman, patologii pentru care efectuăm transplant de organe);
• administrarea anumitor tipuri de medicamente (imunosupresoare);
• expunerea repetată la substanțe chimice (ierbicide, insecticide, pesticide, vopsele, solvenți organici, radiații etc.);
• expunerea repetată la raze ultraviolete.

Diagnosticare

Medicul specialist hematolog este cel care diagnostichează și stabilește conduita terapeutică, însă, de cele mai multe ori, pacienții pot fi îndrumați către hematologie în urma unor suspiciuni ridicate de alți medici la care s-au prezentat pentru simptomatologia de debut:

• medic ORL: biopsiere ganglioni din sfera ORL;
• medic dermatolog sau chirurg plastician: biopsiere leziuni de la nivel tegumentar, iar în urma examenului histopatologic să se orienteze spre o patologie hematologică (limfom cu celulă T cutanat sau limfom difuz cu celulă mare B);
• medic gastroenterolog: poate diagnostica un limfom non-Hodgkin gastric în urma endoscopiei digestive superioare cu biopsie de mucoasă gastrică sau limfom non-Hodgkin intestinal; ambele limfoame pot fi descoperite și după o intervenție chirurgicală, la fel și limfoamele mediastinale, unde chirurgul toracic biopsiază formațiunile, ca mai apoi să fie examinate din punct de vedere histopatologic.

Pacientul este întotdeauna examinat clinic (palpare lanțuri ganglionare, ficat, splină), este supus unei anamneze complete (istoric personal și familial), i se efectuează teste biologice (analize de sânge), pentru excluderea oricărei posibilități de infecție sau alte patologii.

Foarte important în completarea investigațiilor este examenul imagistic, care poate fi de tip Computer Tomograf sau PET-CT, IRM sau scintigrafie. Imagistica este foarte utilă în detectarea tuturor leziunilor existente în corp (alte mase tumorale, adenopatii, dimensiunea splinei, ficatului etc), utilizată pentru stadializarea bolii.

De cele mai multe ori, pacienții se prezintă cu adenopatii, iar pentru a putea pune diagnosticul, este nevoie, întotdeauna, de biopsie ganglionară cu examen histopatologic, dar și de teste imunohistochimice, în vederea diagnosticării corecte a tipului de limfom (există limfoame Hodgkin și non-Hodgkin, care, la rândul lor, sunt clasificate în mai multe subtipuri). Se recomandă ca fragmentele de țesut prelevate în cursul biopsiei să fie examinate și interpretate de un medic specialist morfolog cu experiență în diagnosticarea patologiilor hemato-oncologice, într-un centru care dispune de toate metodele de diagnosticare.

Pe lângă biopsia ganglionară, medicul hematolog va face și o biopsie osteo-medulară din creasta iliacă (osului șoldului), procedură ce constă în prelevarea de țesut osos, în vederea examinării histopatologice, pentru evaluarea nivelului de afectare a măduvei osoase.

Există cazuri de limfoame non-Hodgkin care pot prezenta, încă de la diagnostic, modificări neurologice. Pentru apariția acestor semne sau simptome neurologice sau când medicul curant suspectează că poate există o afectare a sistemului nervos central, acesta poate recomanda o puncție lombară – procedură ce constă în inserarea unui ac fin în canalul spinal de la nivelul coloanei lombare, prin care se va extrage o cantitate de lichid cefalorahidian (LCR) ce va fi examinat.

Există și alte teste care pot fi efectuate pentru completarea investigațiilor, teste cerute de medicul curant hematolog (examen cardiologic pentru evaluarea funcției cardiace, examen neurologic, imunofenotipare, examen citogenetic etc).

Prevenție

Apariția limfomului non-Hodgkin poate fi prevenită prin:

• limitarea expunerii la medii toxice;
• renunțarea la fumat;
• alimentație sănătoasă;
• hidratare corectă zilnică;
• tratarea infecțiilor conform indicației medicului curant;
• efectuarea anuală a analizelor uzuale;
• prezentarea cât mai rapidă la medicul de familie, în cazul apariției unor simptome care persistă, în vederea recomandării pentru investigații suplimentare.