Eram rezident intr-un spital universitar de psihiatrie. Amfiteatrul clinicii avea un paznic batran. Paznicul suferea de o foarte veche psihoza cronica. Psihoza nu mai era activa, insa omul isi gasise o umila utilitate in singurul loc in care fusese cat de cat acceptat de-a lungul lungii sale vieti: spitalul de psihiatrie ceea ce in sine e o poveste banala si trista. Isi facea datoria cu o strictete de care niciun angajat obisnuit nu ar fi dat dovada: nimeni, absolut nimeni nu intra in amfiteatru fara aprobarea oficiala, sau neinsotit de persoane oficiale. In acea zi, o studenta la medicina a ajuns mai devreme la cursul de psihiatrie, si a vrut sa intre in amfiteatru. Bineinteles ca paznicul batran nu a deschis usa.
dr. Vlad Stroescu
Nu stiu toate detaliile, pentru ca nu am fost de fata, dar din cate am inteles, studenta a incercat mai intai sa joace cartea ierarhiei medicale: la urma urmelor, ea era ditamai studenta la medicina, si paznicul doar un amarat de paznic batran. N-a mers nici asa, si ceva din inflexibilitatea paznicului, poate o forma de
praecox Gef frac. 14;hl, a inspamantat-o literalmente pe studenta, care i-a administrat paznicului o palma de autoaparare preventiva, apoi a sunat la politie.
Incidentul s-a oprit aici: nu era necesara nicio interventie a politiei, si studenta nu fusese in niciun pericol real. Pericolul imaginar a fost insa maxim groaza irationala, inradacinata in prejudecata, pe care unii oameni, fie ei chiar studenti la medicina, o au atunci cand afla singuri in prezenta unei persoane cu o tulburare psihica.
Interesanta a fost reactia solidara, de a doua zi, a studentilor, care ne-au reprosat era un repros generic adresat clincii, probabil ca nu facem cumva sa marcam bolnavii psihici, ca sa fie usor de recunoscut si astfel de incidente sa fie evitate. Eventual a sustinut un student intr-un puseu de umanitate sa punem o eticheta pe hainele lor pe care sa scrie resocializat, bolnav mintal sau nebun fiind pesemne prea urat. Omul normal la cap ar putea atunci sa evite pur si simplu sa interactioneze cu resocializatii, sau eventual sa se arate indulgent cu acestia daca nu sunt respectuosi fata de cei normali la cap.
Presupun ca acum, la rece, nu trebuie sa explic nimanui cat de nedreapta ar fi o asemenea masura. Si cand spun nedreapta, vreau sa zic fascista, imorala, inumana, extrem de periculoasa, criminala, etc. La rece, e usor sa fim corecti si sa condamnam discriminarea. (In paranteza fie spus: insemnarea si discriminarea se face, in orice spital, nu doar de psihiatrie. Paznicul era in civil pentru ca, de fapt, nu mai era un pacient al spitalului. Altfel, orice pacient, in orice spital, este obligat sa stea in pijama. Spitalul nu a fost niciodata o institutie democratica si egalitara.)
La cald insa La cald, de exemplu atunci
cand cineva deschide focul asupra altor oameni, in plina zi, primul reflex al unor persoane de la televizor este acela de a reprosa psihiatriei ca nu a facut nimic ca sa marcheze acel om. Cazurile sunt aparent total diferite: in primul, avem de-a face cu o persoana cu o veche tulburare psihica si care nu prezenta niciun pericol, in al doilea, cu o baie de sange al carei autor a avut la un moment dat o internare la psihiatrie. Insa in aceasta insemnare nu este vorba despre indivizii respectivi, ci despre o reactie a societatii. Este vina psihiatriei ca nu epureaza elementele nedorite sau periculoase? Sau este vina unei societati in care armele de foc se pot afla, legal, in posesia unor civili? O societate care reactioneaza extraordinar de lent, sau deloc, la violenta conjugala? Personal, consider ca toate armele de foc ar trebui scoase in afara legii: inclusiv cele de vanatoare. Daca ar fi dupa mine, as da un aviz negativ pe toate fisele medicale pentru permisele de port-arma pe care trebuie sa le semnez, pentru ca nu cred in discernamantul niciunei persoane de administra moartea, chiar daca o administreaza unor mistreti inocenti, intr-o padure. Dar nu e dupa mine, si datoria mea e doar sa bifez daca omul din fata mea da semne evidente de boala mintala periculoasa in cele cateva minute in care il vad, la cabinet. Si daca nu ar da semne de violenta iminenta decat mult mai tarziu, eu as fi responsabil, in ignoranta mea, pentru ca am acceptat sa garantez cu parafa, numele si expertiza mea ca acel om nu va fi violent pentru ca astfel interpreteaza oficialitatile certificatul eliberat de mine, nu cum as vrea eu, nimeni nu citeste subtextul imprevizibilitatii si absurdului vietii, si eu trebuie sa stiu lucrul asta.
Totusi, sunt voci care afirma ca psihiatria ar trebui sa faca ceea ce legea nu poate face: sa condamne inainte de crima. Ar trebui oare sa punem o bulina rosie pe buletinul tuturor pacientilor care au fost internati vreodata la psihiatrie, distrugandu-le orice sansa de a fi priviti omeneste de restul lumii, sperand ca astfel am salva alte vieti inocente, cum sunt cele pierdute in coaforul de la Perla? Am putea elimina din societate zece mii de oameni nepericulosi, pentru a elimina astfel unul extrem de periculos? Si ar fi o asemenea masura eficace in vreun fel? Ce l-ar impiedica pe un astfel de om sa treaca oricum la act, afara doar de un linsaj public?
(Si, propos de linsaj public, ce fel de etica urmeaza jurnalistii care incearca cu orice pret sa surprinda cu camera fata unui om pe care tot ei il suspecteaza de o grava boala psihica?)
Nu vreau sa fiu inteles gresit. Sigur ca, si in cazul unui eveniment tragic si imprevizibil, exista responsabilitati ce trebuie distribuite si asumate post-factum. Exista greseli din care trebuie sa invatam. Sigur ca psihiatria poate prezice, uneori, comportamentul violent: desi nu poate face acest lucru la nivel de screening populational si e o unealta mai curand specifica, si nu sensibila. Mai mult, asa cum
destule studii au aratat-o, boala psihica nu e o conditie nici necesara, nici suficienta declansarii unui act de violenta, si probabil ca mult mai important, din punct de vedere cauzal, e de contextul in care actul de violenta are loc. Si psihiatria chiar protejeaza societatea de violenta, in limitele ei medicale, tratand o boala atunci cand i se cere acest lucru. Ceea ce ma deranjeaza pe mine, ca psihiatru, este ideea, fie ea survenita in conditii acute, de criza, ca simpla internare la psihiatrie ar trebui sa fie imediat raportata organelor responsabile cu controlul violentei, sa aprinda automat semnalele de alarma prin care societatea se apara de rau. Ma deranjeaza ideea unei evidente psihiatrice, unui catastif cu bolnavi mintali care sa poate fi consultat de societatea civila in procesul de selectie a membrilor ei. Daca as fi obligat, legal, sa particip la intocmirea unui asemenea catastif, mi-as abandona calitatea de medic si m-as apuca de gradinarit, undeva, intr-un loc departe de lume.
Citeste si comenteaza pe blogul dr. Vlad Stroescu. 
