ÎN DIRECT CU MEDICUL

27 Ianuarie 2014

Simtul mirarii

scris de

Stroescu Vlad

Simtul mirarii

Intrucat am copilarit in vremea, nu foarte indepartata, cand nimeni nu se uita la televizor pentru ca nu aveai ce vedea, iar Internetul era doar o vaga intuitie a lui Arthur C. Clarke, parintii mei trebuiau sa-mi gaseasca si alte distractii, in afara maidanului unde m-am jucat pana cand lumea s-a schimbat si mai toti amicii de cand eram mic au emigrat, unii pe alt continent, altii in teritoriul ascuns in care copiii dispar, atunci cand adultii le iau locul. Despre acest teritoriu e vorba in insemnarea de fata, dar, revenind la distractii, ai mei ma duceau frecvent la muzee.

Cred ca le vazusem pe toate cele din Bucuresti, inclusiv pe cele mici si ascunse prin diverse mahalale (cum e casa Storck) si desigur ca preferatul meu era Antipa, dar ei ma duceau mai des la Muzeul de Arta. Imi placea si acolo, de fapt. Imi aduc bine aminte cateva lucruri, printre care, peisajele de iarna ale lui Andreescu. Nu stiu exact de ce tocmai ele, dar ma absorbeau imediat. N-am cum sa descriu senzatia, dar in mintea mea se facea o iarna mai intensa decat cea reala, nu iarna vitrega de care se tem oamenii mari posesori de permis auto, ci desigur cea a copilariei, nu e nevoie sa va povestesc eu despre ea.

Sigur, ma impresionau si alte lucruri, de exemplu imi era frica sa ma apropii prea tare de Gigantul lui Paciurea (pe atunci exista un exemplar si la muzeu, dar ii puteti vedea oricand in Parcul Carol), dar iernile lui Andreescu au fost cele pe care de abia am asteptat sa le revad in 2000, cand palatul regal s-a redeschis publicului.

Am fost, bineinteles, dezamagit. Tablourile erau doar atat, niste tablouri. Puteam admira maiestria pictorului, cat eram eu, un profan, in stare, dar iarna mea nu mai era acolo. Si cum Andreescu e exact acelasi, am inteles ca pierdusem ceva pe drum. Am dat din umeri si m-am gandit ca e un pret modic de platit pentru triumful de a fi adult, pentru ca da, la douazeci si unu de ani, eu imi imaginam ca eram adult si ca asta ar fi un merit. Cred ca si dumneavoastra ati patit la fel.

Nu m-am mai gandit prea mult la treburile astea, ocupat fiind cu altele, pana deunazi, cand cineva mi-a adus aminte de Pablo Neruda. Nu ma pricep prea bine nici la poezie, dar mi-a placut mult un volum al lui Neruda, "Cartea intrebarilor". L-a scris chiar inainte de a muri, era deja un om in varsta dupa mai toate standardele, adica unul uns cu toate alifiile, inclusiv ultima dintre ele, cea a iminentei sfarsitului. Si cu toate astea a ales sa lase drept testament, nu o experienta personala, nici vreun indemn programatic catre generatiile viitoare, nici o scrisoare sfasietoare de adio, ci o colectie de intrebari din cele pe care le pun copiii. Desigur, exista subtilitati si aluzii adulte, dar partea adanca, importanta, e copilareasca. De exemplu, prima dintre ele (in traducerea mea modesta):

De ce avioanele cele mari Nu isi iau copiii cu ele cand zboara? Care e pasarea galbena Care isi umple cuibul cu lamai? De ce nu invata cum sa scoata Mierea din soare, elicopterele? Unde si-a lasat luna plina Sacul ei nocturn de faina?

Daca nu ati citit cartea, nu e timp pierdut sa o faceti, n-o s-o lasati din mana. Dupa ce eu am terminat-o, a trebuit sa mai treaca o vreme pana deunazi, cand, aducandu-mi aminte de muzeele din copilarie, de iarna mea pierduta, toate piesele au cazut la locul lor si mi-am dat seama de un lucru: toata arta buna e adresata copilului din noi. Nu, nu am pretentia ca nu s-au mai gandit si altii la treaba asta, ci rusinea ca nu m-am gandit mai devreme. Poate ca a trebuit sa devin mai intai parinte ca sa-mi pice fisa. Dar e un lucru important, din mai multe motive.

Mai intai, pentru ca asta inseamna ca acel copil nu a disparut fara urma, cum credem uneori.

Mai apoi, pentru ca asta inseamna ca putem sa il si chemam, sa revenim la era in care cel mai ascutit simt nu era cel al pierderii, ca la maturitate, ci simtul mirarii. Daca Neruda putea face asta in pragul mortii, putem si noi sa o facem, in zilele vietilor noastre.

Nu e asa de simplu cum era in copilarie. Pentru cei dintre noi, majoritatea, care nu ne-am pastrat candoarea, e nevoie de mestesug. Si de fapt, de asta exista arta. Chiar si cuvantul "arta", inainte sa capete valente elitiste, insemna pur si simplu mestesug, adica modul de a face o activitate omeneasca asa cum se cuvine, nu cum ar face-o un nepriceput. Iar la modul cel mai general, arta de a trai e mestesugul prin care ne pastram si ne ascutim simtul mirarii.

Doar asa iernile ar putea fi mai mult decat niste file in calendar, o gripa si trei facturi mari la intretinere, plus, pentru cei mai norocosi, niste petreceri si o vacanta la ski. Doar asa ar merita inramate in muzeul memoriei.

Autor: Vlad Stroescu, medic psihiatru in cadrul Medlife



Echipa MedLife de Psihiatrie

Dr. Gontariu Alina MedLife
Gontariu Alina Georgeta
Medic Specialist
Dr. Gontariu Alina MedLife
Gontariu Alina Georgeta
Medic Specialist

Ecografie 2d și Ginecologie

Petrutescu Brandusa
Petrutescu Brandusa
Medic Primar
Petrutescu Brandusa
Petrutescu Brandusa
Medic Primar

Alergologie

Furtuna Catalin
Furtuna Catalin
Medic Specialist
Furtuna Catalin
Furtuna Catalin
Medic Specialist

Orl

Sandor Cosmina Teodora
Sandor Cosmina Teodora
Medic Specialist
Sandor Cosmina Teodora
Sandor Cosmina Teodora
Medic Specialist

Dermatovenerologie

©2021 Acest site este proprietatea Medlife S.A. Toate drepturile rezervate.