Publicat la: 
4/05/2010

Televizorul afecteaza atentia / Foto: FreerangeStock

Copiii care se uita prea mult la televizor in primii ani ai vietii ar putea sa aiba probleme mai tarziu, la scoala. Astfel, parintii care si-au lasat prea mult micutii in fata micilor ecrane ar putea sa constate mai tarziu ca acestia au note mai mici la matematica sau chiar se ciondanesc mai des cu ceilalti copii, sustin cercetatorii canadieni si americani, citati de Reuters.

Mai putin surprinzator, copiii care s-au uitat mult la televizor la varsta de doi ani cantaresc mai mult la varsta de zece ani, mananca mai multa mancare nesanatoasa de la chioscuri si beau mai multe bauturi racoritoare, se arata in studiul publicat in Archives of Pediatric and Adolescent Medicine. "Rezultatele analizei sustin parerile anterioare, conform carora accesul la televizor, la varste mici, afecteaza atentia", sunt de parere Linda Pagani, de la Universitatea Montreal si colegii ei de la Universitatea Bowling Green, Kentucky si Universitatea Michigan.

Ei sustin ca micutii care petrec mai mult timp in fata televizorului si mai putin timp jucandu-se cu alti copii ar putea sa piarda sansa de a-si dezvolta abilitatile sociale. Cercetatorii au inceput studiul cu un numar de 2.000 de copii. Parintii lor au declarat cat timp au petrecut acestia la televizor cand aveau intre doi ani si doi ani si jumatate si apoi intre patru ani si patru ani si jumatate. Apoi, specialistii au verificat situatia scolara si medicala a copiilor, cand acestia au ajuns la varsta de zece ani.

Ei au descoperit ca fiecare ora petrecuta saptamanal in fata televizorului la varsta de 29 de luni (doi ani si cinci luni) se traduce printr-o scadere a atentiei in clasa cu 7% si a abilitatilor la matematica cu 6%. Mai mult, la varsta de zece ani, acesti copii sunt cu 10% mai predispusi sa fie agresati de ceilalti colegi, fac cu 13% mai putine exercitii fizice, cantaresc cu 5% mai mult si mananca cu 10% mai mult junk food decat ceilalti copii.

"Bunul simt ne spune ca timpul petrecut la televizor inlocuieste timpul pe care copiii l-ar putea petrece facand alte activitati, care au rolul de a le imbogati si dezvolta abilitatile cognitive si comportamentale", sustine dr. Pagani.

"Acesta este un alt studiu care intareste ideea ca societatea noastra trebuie sa accepte in sfarsit ca, mai mult decat a fi un parinte bun sau rau, timpul petrecut in fata televizorului reprezinta o problema separata, legata direct de sanatate", sustine si dr. Aric Sigman, membru al Societatii Britanice de Psihologie.

Autor: R.M.

Cititi si O treime din copiii din intreaga lume sunt sedentari

Comentarii

Permite-mi sa te contrazic intr-o chestiune:
La sapte luni, copiii se uita la televizor cu mare interes. Mutra pe care o afiseaza este total tembela, motiv pentru care am hotarit ca televizorul sa fie cit mai putin prezent in viata copiilor mei (trei la numar).
Problema este ca multi parinti, bunici sau mai ales bone prefera sa scape temporar de copii aruncindu-i in fata televizorului (cu variatiuni catre calculator).
La fel am vazut si in multe gradinite pe care le-am vizitat de-a lungul vremii. E foaaaarte comod sa lasi copiii "la desene" si apoi sa te miri ca au invatat nu stiu ce timpenii de la tv sau ajung supraponderali precum copiii din articol.
Revenind... cunosc un caz in care un copilas de citeva luni, poate nu sapte, dar sigur avea sub un an, a stat vreo sase ore in scaunelul de masa, in fata televizorului. Bona gasea de cuviinta ca asta e o activitate potrivita... Noroc ca parintii copilului au stiut sa foloseasca un webcam sa vada ce se intimpla in lipsa lor acasa....
Si cite cazuri de genul acesta nu se intimpla...

Pai, la romani e simplu: ii pui copilului un dvd, ai scapat de el o ora-doua. Il lasi pe un program cu desene, ai mai scapat cateva ore de el. Ce sens are sa te ocupi de el cand te poti ocupa de tine si copilul da-l in colo...

Un studiu facut de niste cercetatori britanici? Voi nu vedeti ce tampenii sunt scrise acolo? "Ei au descoperit ca fiecare ora petrecuta saptamanal in fata televizorului la varsta de 29 de saptamani (doi ani si cinci luni) se traduce printr-o scadere a atentiei in clasa cu 7% si a abilitatilor la matematica cu 6%."
Cum mama masii ati ajuns la concluzia asta ca fix 7% frate. /// Voi chiar credeti orice?
[Editat de MedLive.ro]

As fi curios sa aflu ce probleme ar putea avea un copil din clasa I care a fost tinut departe de TV. Cred ca s-ar sinucide in primul trimestru. Sa fie el singurul care nu stie cine este Becali, Nuti-le si Zavoreanu! Asa ceva este insuportabil si incompatibil cu o viata scolara normala.

bla bla...Aberatii!!
Sigur nu-i sanatos sa-ti tii copiii cu orele la tv, e la mintea cocosului ca daca il tii izolat nu socializeaza, asa cum copiii mai mari nu mai citesc in ziua de azi beletristica si nu mai au un vocabular imbogatit, asa cum ai nostri copii la un moment dat nu mai stiu sa scrie decat cu tastele... totul fiind in exces!
Dar aceste studii si mai ales rezultatele lor sunt ca in problemele de genu ...un tren merge cu o vteza de... intr-un timp de..ce culoare are locomotiva??

7% pentru fiecare ora petrecuta saptamanal. Presupunand ca va privi la televizor o ora dimineata si o ora seara (respectiv doua ore pe zi), ar veni 14 ore pe saptamana. Inseamna ca va fi cu 98% (7 x 14 = 98) mai putin atenti decat cei care nu privesc deloc la tv. Cam par scoase din burta cifrele din articol...

Dar niste studii adevarate cand publicati? Sigur, TV-ul nu e varianta ideala sa-ti educe copilul, la altii nu stiu cum e , in Romania e chiar malign. Dar de aici pana la a calcula cate sucuri cu arome identic naturale si cate jeleuri nu stiu de care mananca unii sau altii...Asta tine foarte tare de educatia parintilor! cate il inveti sa primeasca, atatea mananca. Semintele de bostan sunt naturale! O fi bine ca niste bunici sfatoase imi imbie copilul in parc sa le roada, ba l-au invatat si sa scuipe cojile? Ca nepotii lor asa fac si doar trebuie sa socializam!

Erata - 29 saptamani este de fapt 29 de luni (2 ani si 5 luni = 2x12+5 = 29 luni)
La 29 de saptamani = 7 luni nu sunt foarte sigur ca se va uita copilul la televizor.
[Redactia: Va multumim, am corectat.]

DEFICIT DE ATENŢIE ŞI HIPERACTIVITATE ADHD - Attention Deficit with or without Hyperactivity Disorder (Deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate) - este boala de care, după unele statistici realizate în America în anul 1986, suferă mai mult de o treime dintre copiii americani. În unele clase, mai mult de jumătate dintre copii sunt diagnosticaţi ca hiperactivi.’
Situaţia nu este proprie numai Americii. Rapoarte ale cercetătorilor din Anglia, Franţa, Finlanda etc. indică, de asemenea, o creştere fără precedent a acestor probleme. Un psihopedagog de la Institutul de Studii ale Educaţiei din Bucureşti mărturiseşte că şi în România situaţia se înrăutăţeşte vizibil cu fiecare an. Singura diferenţă este că aici nu cercetează nimeni care este starea învăţământului, efectele reformelor din educaţie şi, evident, ale impactului culturii video, TV, computer. În câţiva ani, dacă se continuă la fel, probabil, vom ajunge şi noi în situaţia ca jumătate din copii să aibă probleme la învăţare, în urmărirea cu atenţie, suferind de sindroamele LD - Learning disabilities (incapacităţi de învăţare) şi ADHD.
Hiperactivitatea presupune o continuă agitaţie sau o „zbânţuială” a persoanei respective, o uşoară stare de tensiune sau nervozitate care adesea poate fi vizualizată prin mişcarea mâinilor sau a picioarelor. Hiperactivitatea este, de fapt, cauza impulsivităţii şi a irascibilităţii excesive, a lipsei de control interior. Ea este considerată a fi principala cauză a comportamentului impulsiv la adulţi. În general, „ADHD este, în mod statistic, legat de delicvenţă şi de comportamentul antisocial” .
„Efectul acestei manipulări planificate şi atente - arată J. Healy- îl constituie separarea răspunsului natural al creierului de cel al trupului, deoarece, în timp ce atenţia mentală a telespectatorului este în alertă, nu este necesar ca persoana să reacţioneze şi fizic. Spre exemplu, creierul înregistrează mişcările bruşte ale camerei video (sau actele de violenţă prezentate), răspunzând la acest stimul din punct de vedere psihic sau neurologic ca la un pericol real. Concomitent însă, tensiunea nu poate fi eliberată prin răspunsul fizic fiindcă nu este nevoie de aceasta. Cercetătorii apreciază că această excitare nervoasă în faţa unui pericol iminent, care nu a fost descărcată printr-un răspuns fizic (prin participarea, mişcarea corpului), conduce automat la creşterea hiperactivităţii, irascibilităţii şi frustrării” .
Este recunoscut faptul că această acţiune înainte şi înapoi este o cauză majoră a hiperactivităţii, mişcare rapidă fără scop, ca şi cum ar fi stimulată de electricitate. Energia, tensiunea nervoasă produsă de imagini, dar nedescărcată fizic, este înmagazinată. Apoi, când aparatul este închis, are loc explozia manifestându-se în exterior prin crize ale lipsei de sens, reacţii haotice, activitate accelerată. Am observat acest lucru de nenumărate ori la copii. Sunt cuminţi când se uită la televizor, după care devin hiperactivi, iritabili şi frustraţi.. Cu toate că nu există o definiţie deplin recunoscută a ADHD-ului, majoritatea medicilor şi profesorilor găsesc proprii acestei boli următoarele comportamente:
-neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută;
-incapacitatea de a asculta şi de a urmării;
-dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate;
-a acţiona înainte de a gândi;
-alternarea rapidă a unei activităţi cu alta;
-dificultatea organizării şi planificării acţiunilor;
-dificultatea de a-şi aştepta rândul.*
Dacă la copii afecţiunea îngrijorează mai cu seamă datorită problemelor pe care aceştia le întâmpină în procesul de învăţare sau în alte activităţi extraşcolare, pentru tinerii şi adulţii noilor generaţii, consecinţele devin mult mai grave. Scăderea atenţiei, a concentrării, lipsa răbdării, a tenacităţii şi, cum vom vedea, a motivaţiei sunt caracteristicile ADHD-ului ce influenţează întreaga existenţă a omului modern. Insucces profesional, instabilitate în alegerea obiectivelor, relaţii personale şi comunitare superficiale, irascibilitate crescută, complexul lipsei de performanţă sunt doar câteva dintre semnificative urmări ale acestei afecţiuni, care se anunţă ca fiind una dintre cele mai importante maladii ale secolului al XXI-lea.

Ce se întâmplă, de fapt? În ce constă extraordinara putere de captivare a atenţiei pe care o manifestă televiziunea?
În anul 1986, Byron Reews de la Universitatea din Stanfort, Esther Thorson de la Universitatea din Missouri şi colegii lor au încercat să afle care este mecanismul sau modul în care televizorul captează atenţia. Ei au constatat că formal feathures, ce caracterizează oricare emisiune TV (tăieturi de plan, rotiri ale camerei de filmat, zgomote bruşte, mişcări rapide ale camerei), au capacitatea de a provoca din partea telespectatorului un răspuns numit reacţie orientată, care are ca efect menţinerea atenţiei fixate asupra ecranului.
Studiind modul în care variază undele cerebrale în timpul vizionării, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste trucuri stilistice provoacă apariţia unui număr foarte mare de reacţii involuntare care pot duce la orientarea atenţiei prin creşterea semnificaţiei mişcării detectate. Atracţia se pare că se datorează răspunsului biologic de orientare, descris prima oară de Pavlov în anul 1927. Acest răspuns este instinctul vizual sau reacţia auditivă la orice stimul nou sau la un stimul care se manifestă brusc. Prim-planurile care se schimbă brusc, mişcările rapide ale aparatului de filmat ţin în alertă creierul deoarece acestea agresează reflexul de a menţine, în mod anticipat, un control al spaţiului în care ne aflăm, al unei distanţe stabile, date între unii şi ceilalţi. Marea parte a efectelor speciale, prezente pe micul ecran, sunt percepute de creier ca semnale ale unui potenţial pericol.
O altă dovadă a apariţiei răspunsului de orientare o constituie modificarea ritmului cardiac, fenomen care însoţeşte totdeauna această reacţie la pericol. O echipă de cercetători condusă de Aurie Lang, de la Universitatea din Indiana a arătat că bătăile inimi îşi modifică ritmul pentru o durată de la 4 la 6 secunde după apariţia reacţiei de orientare, produsă de schimbările bruşte de pe micul ecran, ceea ce arată durata de timp în care se manifestă răspunsul la stimul. Astfel că, dacă în acest timp apare pe ecran un alt stimul (efect special), atunci se obţine un răspuns orientat, permanent, adică o menţinere la acelaşi nivel a atenţiei orientate.
Practic, atenţia orientată sau răspunsul de orientare pe care îl provoacă televiziunea este nu numai un răspuns al creierului la un stimul ce anunţă pericolul, ci chiar efectul unei agresiuni pe care sistemul nervos o percepe ca atare şi reacţionează la ea; înseamnă supunerea creierului sau a sistemului nervos la o serie continuă de agresiuni sau stimuli ce violează ordinea interioară a acestuia. Acest fenomen constituie una dintre cele mai importante cauze a permanentei agitaţii mentale, pe care o presupune vizionarea TV, a apariţiei hiperactivităţii, a scăderii vigilenţei şi deprinderii creierului cu această orientare a atenţiei din exterior şi, în consecinţă, a diminuării controlului intern al atenţiei.

EFECTUL DE DEPENDENŢĂ AL TELEVIZORULUI Perfecţionarea mijloacelor de investigare a activităţii neurologice a făcut posibilă analiza efectelor pe care tehnologia video le are asupra activităţii corticale, şi din punctul de vedere al efectului de dependenţă. Practic, întrebarea la care s-a încercat să se dea un răspuns este: Care sunt mecanismele care fac ca funcţionarea cortexului să devină dependentă de doza zilnică de vizionare TV sau, mai nou, de navigare pe Internet?
Televizorul creează într-un timp suficient de scurt o intensă senzaţie de relaxare şi detaşare. În plan neurologic, acest fenomen se datorează micşorării frecvenţei undelor cerebrale de la nivelul beta de activitate conştientă, concentrată, către un nivel de activitate predominant alfa. Această activitate, deşi nu este un lucru rău în sine, fiind necesară creierului pentru a se putea relaxa, atrage tot mai mult atenţia neuropsihologilor, deoarece majoritatea comportamentelor care dau dependenţă, ca şi multe din stările de conştiinţă alterată generează o activitate de tip alfa. A ţine creierul o durată semnificativă din timpul fiecărei zile în această stare de relaxare este, după neuropsihologi, un important factor de risc în apariţia dependenţei. Se poate vorbi, susţine dr. J. Levy , de apariţia unei dependenţe de alfa, o tendinţă a cortexului de a rămâne inerţial în această stare de relaxare cu care s-a deprins .
Ce înseamnă acest lucru? Mintea tinerilor, educată prin televizoare să stea mai curând pasivă decât să se afle în tensiunea rezolvării unor probleme sau situaţii de viaţă, a concentrării asupra înţelegerii şi comunicării, va tinde sau va căuta tot mai insistent, chiar dacă nu în mod conştient, activităţi ca vizionarea TV, ascultatul muzicii - în special ritmurile gen rock, hip-pop sau tehno şi consumul drogului, care să o readucă în starea de pasivitate, detaşare şi uşoară euforie pe care o creează predominanţa alfa în activitatea electrică corticală.
Un alt rezultat al cercetărilor privind efectul de dependenţă produs de tehnologia video
ni-l aduce în atenţie Wess Moore în articolul Televiziunea: opiumul popoarelor publicat în The Journal of Cognitive Liberties .
„Când priviţi la televizor, activitatea creierului se mută din emisfera stângă în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetătorul Herbert Krugman au arătat că, în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de două ori mai activă decât cea stângă, o serioasă anomalie neurologică. Fluxul din stânga spre dreapta provoacă apariţia drogului natural al organismului uman: endorfinele, care includ beta endorfine şi encefaline. Endorfinele sunt asemănătoare din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfina, codeina, heroina, etc). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt în mod obişnuit cunoscute ca generatoare de obişnuinţă, pe care rar o numim dependenţă. Acestea includ trosnirea degetelor, exerciţiile fizice intense, relaţia sexuală, etc.”(…)
„Este interesant de observat, spune Wess Moore, că sistemul limbic este corelat cu circuitul de bio-supravieţuire a lui Leary Wilson care ne condiţionează să avansăm spre orice mediu cald, plăcut şi protector. Circuitul de bio-supravieţuire este calea noastră incipientă, primitivă, de a trata cu realitatea. O persoană obsedată de căutarea plăcerii fizice este probabil fixată pe acest circuit.(…) Putem deduce în mod logic că dependenţa are loc atunci când funcţiile creierului superior sunt anesteziate şi creierul inferior caută plăcerea cu orice preţ. Având în vedere acestea, televiziunea este o sabie cu două tăişuri: nu doar că forţează sistemul endocrin să elibereze opiumurile naturale ale corpului (endorfinele), dar şi concentrează activitatea neuronală în regiunile creierului inferior unde nu suntem motivaţi de nimic altceva în afară de căutarea plăcerii.”
Dacă lucrurile stau aşa cum le prezintă Wess Moore, avem încă o explicaţie a nevoii de plăcere şi distracţie care domină generaţiile crescute cu televizorul sau o corelaţie dintre răspândirea obiceiului uitatului la televizor şi creşterea numărului de consumatori de droguri.
Încă de la jumătatea anilor ’70 se punea problema existenţei unei corelaţii între cele două fenomene. Maria Winn observă că, în intervalul 1964-1968, când generaţia TV (crescuţi de mici în faţa televizorului) ajunsese la maturitate, s-au înmulţit şi tinerii între 10 şi 18 ani care consumau droguri. Chiar dacă între cele două componente nu există o „relaţie cauză-efect”, spune autoarea, coincidenţa ciudată a perioadei în care s-au manifestat cele două fenomene ne îngăduie să punem în legătură. Aceasta mai cu seamă când tinerii înşişi fac adesea această conexiune. Într-un studiu care s-a publicat în 1972 un tânăr de 19 ani spunea: „Mă droghez. Este atât de incitant! Lumea se mişcă încet şi nedeterminat, dar foarte clar, precum într-un film dat cu încetinitorul sau într-un spectacol desfăşurat pe micul ecran, când orice vezi intră direct în capul tău, încât simţi profund ce arată imaginile. (…) Iau droguri de la vârsta de 14 ani, spune un băiat de 17 ani. (…) Toate imaginile interioare mă făceau să văd lumea şi pe mine însumi precum vezi scenele la televizor ”

NESUPORTAREA SINGURĂTĂŢII Oamenii singuri, uitându-se la televizor, se simt mai puţin însinguraţi. După vizionare însă singurătatea se adânceşte şi mai mult, devine o povară insuportabilă, oricum, mai puţin tolerabilă decât era înainte de deschiderea televizorului. Cei care vin de la serviciu stresaţi, cu mintea împrăştiată - griji, gânduri, probleme - odată aşezaţi în faţa televizorului, uită de toate, mintea fiindu-le furată de urmărirea acţiunii de pe micul ecran, se relaxează, se simt bine, activi, mulţumiţi, fiind conectaţi empatic la starea de spirit a personajelor urmărite. În urma vizionării însă stresul se accentuează, grijile şi gândurile revin înmulţite, mintea fiind cu mult mai împrăştiată decât înainte de vizionare. Oamenii devin mult mai irascibili, mai nemulţumiţi de propria viaţă şi de ceilalţi, cu mai multe dorinţe nesatisfăcute. În loc să fie activată dorinţa de a lupta, puterea de muncă, bucuria de a trăi, ele sunt dezamorsate sau epuizate şi mai mult ca urmare a vizionării TV .
Aşadar, cu cât oamenii se uită mai mult la televizor, cu atât se simt în lipsa acestuia mai stresaţi, mai singuri, cu mintea mai împrăştiată, mai irascibili şi anxioşi, mai epuizaţi, deconcentraţi şi pasivi, goliţi sufleteşte. Toate aceste simptome sunt însă specifice consumului de droguri, apărând din momentul în care drogul se elimină din organism. Pentru că aceste stări nu pot fi uşor suportate, iar consumatorii se simt atât de epuizaţi şi pasivi, încât nu mai găsesc energia de a căuta ieşirea într-o altă activitate, în a se remonta sau reînsufleţi într-un alt fel, adoptă soluţia cea mai facilă, rapidă şi necostisitoare: televizorul..
Fenomenul de dependenţă este deja instalat, acutizarea crizei existenţiale, nerezolvarea problemelor şi neîmpăcarea cu sine îl fac pe omul modern să nu mai suporte deloc singurătatea cu propriile gânduri. Televizorul, muzica, strada sau tot ceea ce poate distrage atenţia de la aceste gânduri vor fi căutate în mod obsesiv. Vizionarea TV ca act cotidian, constată Handfort şi Williams într-un studiu întreprins în 1986, „slăbeşte disponibilitatea de a tolera singurătatea cu propriile gânduri şi idei” .
Televiziunea, ca şi drogul, devine parte constitutivă din viaţa a milioane de oameni. Aşa cum narcomanii nu mai pot trăi fără prezenţa drogului în organism, fără efectele psihologice ale acestuia - relaxare, euforie, uitare de sine, sentimentul puterii -, tot aşa, multor telespectatori le vine din ce în ce mai greu, aproape imposibil, să-şi petreacă timpul acasă, fără a se conecta într-o adevărată simbioză mentală la lumea micului ecran. Aşa cum consumatorul de droguri nu poate suporta golul sufletesc, neliniştea psihică sau sentimentul că este un nimeni, lipsit fiind de drog, tot aşa, oamenii de pretutindeni ajung ca în lipsa televizorului să experimenteze aceste stări, mai cu seamă atunci când sunt singuri .
În condiţiile unei culturi bolnave care creează nemulţumiri, frustrări, stres şi griji, care epuizează şi goleşte sufletul, lipsindu-l pe om de împlinirea prin credinţă, prin familie, prin prietenie sau prin muncă, televiziunea devine soluţia tuturor problemelor, antidot universal al problemelor psihice şi existenţiale. În esenţă, cu toate că nu pătrunde în organismul omului, precum o fac narcoticele, televizorul devine indispensabil, slăbeşte puterile sufleteşti şi cronicizează toate problemele pe care numai în mod iluzoriu le rezolvă. Soluţia cea mai facilă pe care o oferă omului modern televiziunea, vindecarea de viaţa bolnavă pe care i-o impune societatea este însăşi vizionarea. „Te uiţi şi câştigi”, aşa cum suna o reclamă a unui cunoscut post de televiziune.

Adaugă comentariu nou

Alte articoleVezi toate articolele

Dr. Viorica Radoi / Foto: MedLife In ultimii ani trombofilia a devenit o afectiune "la moda", corespunzator si testele pentru trombofiliile genetice sunt recomandate in numar din ce in ce mai...
Leslie Saxon, fondator al USC Center for Body Computing, vrea sa inregistreze fiecare bataie de inima a fiecarui om de pe planeta. Viziunea ei nu se opreste aici; Saxon doreste sa creeze o retea...