Publicat la: 
15/06/2011
Cum facem fata unei tragedii? Psihiatrul american Richard Chefetz a discutat online cu cititorii

Dr. Richard Chefetz / Foto: MedLive.ro

E o suferinta ignorata, desi despre cauzele ei se vorbeste aproape zilnic in media. Accidentele mortale, suicidul, abuzurile sau catastrofele naturale lasa intotdeauna in urma prieteni si familii adancite intr-o durere care se poate transforma in trauma. Cum putem face fata disparitiei neasteptate a unui om apropiat? De ce durerea fireasca a doliului se transforma uneori intr-un sindrom post-traumatic? Un abuz emotional nu se vindeca cu medicamente; dar cu ce altceva? Cum reactioneaza psihicul in situatii de criza si cum ar trebui specialistii sa anunte pacientilor vestea unei boli incurabile? Psihiatrul american Richard Chefetz, specialist in psihoterapia traumei, si jurnalistul Georgiana Ilie, un bun cunoscator al resurselor pe care sistemul romanesc le poate pune la dispozitia celor afectati, au discutat online cu cititorii.

Nota redactiei:

  • Pentru a pastra coerenta si relevanta discutiei, nu vom valida comentariile care nu se refera la temele anuntate, care nu contin intrebari sau care constau in atacuri la persoana.

Richard Chefetz se afla in Romania pentru a conferentia pe subiectul traumei si a disocierii la Institutul de Terapie Familiala Dianoia din Timisoara si la Fundatia Inocenti din Bucuresti. La conferinta vor mai participa prof. Florin Tudose, asistentul psihiatric Libby Gitenstein si psihologul Kathryn Chefetz.

Richard Chefetz este medic psihiatru in Washington (SUA), fiind timp de doi ani presedintele Societatii Internationale pentru Studiul Traumei. Preda cursuri de psihoterapie la Washington School of Psychiatry si a publicat numeroase articole de specialitate tratand traumele dintr-o perspectiva psihoanalitica.

Georgiana Ilie este jurnalist si Carter Fellow for Mental Health Journalism.

Richard Chefetz: "As dori ca cititorii sa stie ca tratamentul pentru trauma functioneaza si ca este disponibil in Romania. Am predat in Timisoara la Institutul Dianoia si in Bucuresti si sunt impresionat de aptitudinile si omenia colegilor mei romani. Sper ca cei care au participat la aceasta intalnire vor folosi ceea ce le este la indemana. Sunt recunoscator pentru sansa de a sta de vorba cu dumneavoastra. E prea multa durere in lume si este un dar ca putem imbunatati putin lucrurile."

Realizator: Vlad Mixich

Comentarii

Pana la urma e normal sa plangi si suferi cand iti moare mama, nu? Dar cand e cazul sa ma ingrijorez (e vorba despre sotul meu)? Au trecut deja 2 saptamani de la inmormantare si in fiecare dimineata cand ne trezim el plange. E ciudat si nu stiu ce sa-i spun. Poate imi dati un sfat. Ce i-as putea spune?

E normal sa plangi atunci cand ai o pierdere. Oamenii cred uneori ca trebuie sa fie puternici si ca trebuie sa-si stapaneasca sentimentele pentru ca e mai confortabil asa pentru societate. Tristetea dupa pierderea cuiva e un proces care dureaza un an sau 18 luni pentru a se termina. Ce e cel mai important sunt: e important ca sotul dumneavoastra sa-si spuna povestea, povestea a ce a fost bine si ce a fost rau in relatia cu mama lui. Apoi trebuie sa se poata simti liber sa aiba aceste sentimente si sa vorbeasca despre ele. In al treilea rand, ar trebui sa existe acei oameni care il indragesc si care ii vor asculta povestea si ii vor accepta trairile asa cum sunt ele.Sentimentele spun intotdeauna adevarul si treaba lor e sa aduca sens in acel adevar. Riscul, daca cineva nu poate sa-si spuna povestea sau nu are pe nimeni care sa-l asculte, este ca se vor simti singuri si ca si cand ar fi ciudati ca sunt tristi. Se vor simti intr-un fel diferiti si rai si chiar rusinati de "ciudatenia" reactiilor lor. Cel mai adevarat este ca o reactie puternica la pierderea cuiva apropiat onoreaza valoarea celui care a disparut. Probabil si dumneavoastra ati avea nevoie de ajutor. Nu stiu sigur dar e posibil ca si dumneavoastra sa aveti propriile experiente similare, cum avem cu totii si sa va fi dorit sa fiti cu cineva pe care-l iubiti. Cand celalalt are o pierdere grea, asta poate deschide cutia amintirilor propriilor pierderi. Avem cu totii astfel de cutii si trebuie sa fim atenti sa nu le ignoram atunci cand suferim. E normal ca sotul dumneavoastra sa planga astfel si nu e neobisnuit sa existe tulburari cauzate de astfel de evenimente. Daca puteti sa-i tolerati lacrimile, poate ar trebui chiar sa plangeti alaturi de el. Astfel amandoi va veti putea vindeca. El de pierderea recenta, iar dumneavoastra de o pierdere suferita poate cu mai mult timp in urma. Astfel amandoi veti deveni mai apropiati. Casatoriile prind putere atunci cand vindeca rani impreuna.

Nu sunt un specialist, sunt un om care a trecut prin asta, acum vreo trei ani. Cred ca mi-a luat doua, poate trei luni sa ies din starea de care povestesti. Dormeam foarte prost, ma framantau tot felul de griji, mai mult sau mai putin imaginare. Nu as putea sa-ti spun ce m-a ajutat sau m-ar fi putut ajuta mai mult in momentele acelea. Cred ca intelegerea si acceptarea situatiei si un pic de tandrete ar putea ajuta enorm. Repet, nu sunt un specialit, nu dau sfaturi, am scris cele cateva randuri in ideea ca ar putea sa va fie de folos, ci numai un om care a trecut prin asta. Va doresc numai bine...

Ce inseamna abuz emtional? Din partea parintilor spre copii sau cum? Unde incepe si unde se termina? La noi e vorba cu "bataia e rupta din rai"...Uneori trebuie sa mai trag o palma pustiului ca altfel o ia razna. Trebuie sa invete de mici sa respecte autoritatera. Cum altfel? Da'nici sa ma trezesc ca l-am abuzat emotional nu vreu...o incurcatura

E o intrebare puternica. Intuitia imi spune ca aceasta vorba "bataia e rupta din rai" e o metafora care spune povestea a felului in care se simte cel care aplica bataia. Ei se simt obligati sa-si bata copilul dar, in acelasi timp, nu vor sa o faca. Si aceasta senzatie de a fi obligat sa faci ceva, dar in acelasi timp sa nu doresti sa o faci, e un exemplu excelent de ce ni se intampla tuturor atunci cand un depozit ascuns plin cu toate durerile noastre se afla in mintea noastra. Amintiriile propriei noastre copilarii pot fi separate de constient. Dar simtim in corpurile noastre nevoia de a actiona. Simtim furia. Si actionam fara a ne gandi, simtindu-ne incapabili sa ne controlam. Din intrebarea dumneavoastra imi dau seama ca, de fapt, dumneavoastra spuneti asa: "Stiu cum e sa fii un copil batut de parinti. Nu vreau sa-l bat, dar simt ca trebuie sa fac ceva. Trebuie sa pun capat cumva acestei purtari a copilului." Cercetarile despre batjocura in lumea copiilor arata efectul lor extrem de negativ la nivelul dezvoltarii emotionale a copilului: distrugerea stimei de sine, diminuarea curiozitatii, dificultati de invatare si diminuarea atentiei. Dar intrebarea devine: daca nu-l pot bate, ce pot face? Stiu ca e gresit sa-ti bati copilul, dar ce alternativa avem. Pentru copilul mic de 2 sau 3 ani care intelege cuvintele unii parinti folosesc tehnica "time-out". Pentru fiecare copil mic exista un scaun mic. Cand primeste un "time-out" trebuie sa se aseze in scaun unde sa fie supravegheat de parinte. Copilul nu are jucarii, nu priveste la televizor si parintele isi tine copilul ferm in scaun, daca este necesar, dar fara sa-l raneasca. Si ii vorbeste: "ce ai facut e inacceptabil; in familia aceasta nu facem astfel de lucruri. Vei sta aici doua minute si vei avea un time-out pentru ca sa intelegi ca nu poti face astfel de lucruri aici." Si apoi vom discuta cu el despre asta: de ce a facut asa ceva si ce ar putea face in loc atunci cand va mai fi suparat? Poate parea ridicol dar exista perioade cand parintii sunt foarte suparati si copilul este si el foarte suparat. Dar parintele este cel care are prezinta de spirit si auto-control sa-i spuna copilului "avem amandoi nevoie de un time-out". Nu vreau sa fac lucruri pe care le voi regreta mai tarziu. Hai sa ne asezam amandoi, sa ne calmam si apoi vom vorbi. Valoarea dialogului creste pe masura ce parintele ii spune copilului "cand faci o prostie chiar inainte de a avea oaspeti, ma ranesti pe mine; vreau sa fiu mandru de casa mea si simt ca tie nu-ti pasa de mine cand te porti asa." Si parintele isi invata copilul sa inteleaga ca parintele are o minte si ca il poate intelege. Copilul invata prin exemplu ca si el are o minte proprie a lui cu care poate intelege gandurile si emotiile altor oameni. Asta creeaza in copil o sensibilitate la alte fiinte umane. Si copiii invata sa-si controleze propriile emotii, imaginandu-si ce vor crede alti oameni despre el. Cand parintii raspund prin cuvinte si intelepciune purtarii urate a unui copil, acesta invata sa se autocontroleze prin exemplul parintilor. Eu am 3 copii si vorbesc din practica nu din teorie. E adevarat ca acesti copii ai mei au peste 30 de ani.

Pai si vorva ceea. Care e raspunsul la intrebare. Cum facem fata unei tragedii?

Mama mea a murit intr-un accident de masina. A trecut aproape un an de atunci si nu ma mai pot urca in nicio masina. Traiesc doar in oras, merg pe joc, cu bicicleta sau metroul. Stiu ca am o problema dar nu stiu cum sa o rezolv.

Condoleante pentru pierderea suferita. E greu de imaginat pentru cine nu a trecut prin asemenea drama care sunt implicatiile pe termen lung. Dar daca v-a afectat mai mult decat emotional, daca v-a schimbat stilul de viata si v-a restrictionat optiunile, ar fi bine sa cautati un psihoterapeut care sa va ajute sa identificati legaturile dintre pierdere si aceste schimbari. Pe site-ul Colegiului Psihologilor, copsi.ro, gasiti numele si contactele tuturor psihologilor cu specializare in psihoterapie acreditati si competentele lor. Un terapeut va poate ajuta sa va confruntati cu temerile si sa le depasiti prin metodele care vi se potrivesc cel mai bine.

Cum este suportata pierderea mamei de catre un bolnav psihotic care este tinut intr-o stare de "normalitate" prin medicatie, si cum poate fi ajutat ?

Oamenii care au episoade psihotice sunt foarte umani. Fie ca sunt psihotici sau nu, oamenii care experimenteaza o pierdere atat de mare o fac in felul lor. Medicatia poate fi un dar daca permite coerenta gandirii dar poate fi si o povara daca toceste sentimentele. Suferinta de acest gen poate fi ajutata sau nu de medicatie.Va rog sa cititi raspunsul meu la prima intrebare pusa aici. Cuiva aflat sub medicatie antipsihotica ii poate lua mai mult timp pentru a trece prin intreg procesul. E nevoie de compasiune si de rabdare.

Aveam 24 de ani cand soacra mea a hotarat ca nu mai suntem bine veniti la ea in casa nici eu nici sotul meu ; au trecut 10 ani de atunci , dar la scurt timp dupa alungarea noastra din casa , am inceput sa am ameteli, imi era foarte greu sa merg in locuri publice, senzatie de nod in gat si in stomac , tremur, transpiratii, amortirea membrelor ; o parte din simptome s-au retras ..dar cu greu reusesc in prezent sa-mi gestionez emotiile ; cand sunt sub stres puternic, imi revin aproape toate simptomele in special tremuraturile , ametelile si nodul in stomac; as mai putea reveni vreodata la normal? pot fi incadrate starile mele la capitoul "traume"?

Putem numi asta trauma dar ar fi o trauma cu t mic nu cu T mare pentru ca e o experienta care, desi foarte puternica pentru dumneavoastra, e diferita de un accident de masina sau o violenta activa. Dar totusi pentru dumneavoastra e o trauma si puteti citi despre asta pe Internet daca veti cauta informatii despre atacurile de panica. Atacurile de panica sunt foarte obisnuite dar adesea gresit interpretate. Si pot fi rezolvate. Nu pot trata prin raspunsul meu aici, ar fi incorect, dar un loc minunat unde ati putea incepe tratamentul este intr-o scurta carte care cred ca e disponibila si in Romania. A fost scrisa cu ani in urma de un medic de familie australian, Claire Weekies: "Hope and help for your nerves". Cartea spune cum un hormon precum adrenalina, care lupta impotriva stresului, este eliberat fara sa stim de ce. Pe fundal, mintea unei persoane proceseaza amenintarile si adrenalina este eliberata. Inima bate mai tare, respiratia se precipita, degetele tremura, uneori exista doar acea constrictie in gat cum ati descris. Toate acestea sunt declansate de adrenalina. Dupa primul episod, oamenii se tem ca-l vor avea si pe al doilea. Devin din ce in ce mai infricosati. Dar cel mai adevarat este ca atunci cand adrenalina este elibereaza, indiferent de ce faci, efectul dispare in 20 de minute. Daca va asezati si cititi o carte sau doar priviti ceasul veti vedea ca dupa 20 de minute totul revine la normal. E important sa intelegeti ca nu e nevoie sa va temeti. Pur si simplu pentru ca acum intelegeti ca e doar un hormon normal care a fost eliberat pentru ca, cu ceva timp in urma, mintea dumneavoastra a trecut printr-un eveniment stresant. Daca as putea ghici de unde provine stresul acesta: probabil sunteti o persoana foarte amabila si nu doriti sa fiti suparata, dar atunci cand ati fost alungata, om fiind, ati fost furioasa. Dar cum furia nu e un lucru pe care sa-l exprimati, v-a fost rusine ca ati fost atat de suparata. Furia poate duce la descarcari de adrenalina. E important sa spuneti cuiva povestea dumneavoastra. Si e important sa stiti cum reactioneaza corpul dumneavoastra ca sa va puteti vindeca.

Mama mea s-a sinucis dupa o lupta castigata -culmea! cu cancerul la san, dar un ultimul control de rutina a ridicat un semn de intrebare care s-a transformat intr-o frica , frica de recidiva si de aici decizia finala. Vreau sa accept decizia ei, sa pot sa o inteleg?

Cred ca v-ar ajuta sa vorbiti cu alte familii care au trecut prin situatii similare si cu persoane care au supravietuit cancerului si au reusit sa depaseasca si depresia reactiva asociata cu acest diagnostic. Incercati sa ajungeti la ei prin ONG-urile care au servicii pentru persoane cu boli grave sau terminale - Hospice Casa Sperantei, Asociatia Little People, Asociatia Salveaza Vieti - sau chiar prin medicul mamei dumneavoastra. Poate sa discutati cu familia dumneavoastra despre cum a fost fiecare afectat, ca sa depasiti impreuna aceasta pierdere. Un terapeut care sa ghideze astfel de discutii si care sa va ajute sa depasiti partea mai grea ar fi binevenit, daca toata familia il accepta.

In 2004 si in 2005 am pierdut brusc doua persoane foarte dragi mie: mama si un coleg. De mai mult de un an am prins o frica incredibila de moarte. In plus, nu mai dorm bine noaptea. Ma trezesc aproximativ la jumate de ora dupa ce adorm amortita, uneori cu batai rapide de inima. Ma sperii de amorteli si incerc sa adorm la loc. Se inatmpla sa adorm, dupa care ma trezesc iar cu aceleasi amorteli (maini si la nivelul fetei). Ce poate fi? Am acest lucru de mai mult de un an de zile. Analizele mi-au iesit bine. Ar trebui sa fac un tomograf?

Draga Camel, si eu am trecut printr-o situatie asemanatoare la un an si jumatate dupa moartea mamei mele (la 45 de ani, cancer). Am scris aici experienta mea: http://think.hotnews.ro/cum-traiesti-cand-pierzi-pe-cineva-drag-drumul-i...
S-a dovedit ca erau atacuri de anxietate provocate de pierderea mamei mele. Faptul ca m-am dus la un psihoterapeut m-a ajutat enorm sa revin la o viata normala. Sper ca experienta mea sa te ajute sa gasesti o solutie.

La aproximativ doi ani dupa ce ne-am casatorit, intr-o zi, cand sotul meu M era plecat intr-o delegatie de doua saptamani, m-am dus sa-i fac o vizita soacrei mele, stiind ca este singura (vaduva cu un singur copil, sotul meu). In timpul conversatiei, brusc, soacra mea mi-a spus ca nu m-a vrut niciodata si nu ma vrea (eram la a doua casatorie iar M la prima) si ca sa fac bine sa-i trimet baiatul acasa. Raspunsul meu a fost ca nu tin pe nimeni cu forta, iar daca sotul meu va vrea sa se intoarca la ea, eu nu am sa-l opresc. Am discutat despre aceasta cu M la intoarcerea lui acasa. Mi-a spus ca nu s-a casatorit mama lui cu mine ci el si mi-a mai spus sa nu mai merg niciodata la mama lui fara el. Asa am procedat, dar, incet ,incet, pe mine nu m-a mai luat niciodata in vizita la mama lui, motivand ca aceasta nu vrea sa ma vada si nu are rost sa o irite. Tot incet, incet, am simtit ca ceva ciudat se intampla cu sotul meu (nu-i mai placea nimic din ce faceam nici cum gateam (dupa 8 ani de cand manca mancarea facuta de mine si pe care o aprecia pana nu cu multa vreme in urma). In final, a inaintat actiune de divort si am divortat (nu m-am opus, stiind ca dragoste cu forta nu se poate). M-a durut si ma doare inca, deoarece, acum, dupa aproape 3 ani de la divort, M,( recasatorit cu o femeie agreata de soacra mea si cu care s-a intalnit in ascuns in casa ei cu multa vreme inainte de a divorta) ma asalteaza cu telefoane si cu propuneri de a reanoda relatia noastra, clandestin, plangand de cat de nefericit este, dar ca o iubeste prea mult pe *mama*, ca sa nu-i dea ascultare. Acum el are 41 de ani !!! Nu vreau o astfel de legatura, dar nici nu pot sa trec peste toata povestea asta.

eu cred ca ai facut un lucru foarte curajos, si ai iesit cu capul sus din situatia creata de mama lui. probabil ca el are nevoie de timp sa isi rezolve problemele- clar e dominat de mama- si tu sa poti trece peste suferinta. sper sa gasesti pe cinevca care sa aiba curajul sa isi asume deciziile si sa iti ofere un camin fericit.

Cronica unei morti anuntate
Traiesc de cateva luni bune de zile in frica ca fiinta draga mie se va sinucide. Eu muncesc in strainate, ea la o scoala generala in Romania. De ceva timp ea este supusa unei campanii de calomnie si denigrare din partea unei colege de servici. Cu toate ca au fost depuse plangeri la inspectorat la politie (s-a ajuns la amenintari cu moarte) totul se musamalizeza, cum sotul acesteia are suficienti bani sa cumpere politia si inspectoratul. Ea a ajuns pur si simplu sa isi doreasca moartea ca sa scape de tot acest calvar. S-a imbolanvit si foarte grav pe sistem nervos cu toate ca nu are nici 30 ani impliniti. Ce pot face eu in conditiile in care in Romania acest sistem corupt a ajuns sa ucida oameni cu zile, in care un om fara resurese e pur si simplu strivt?

Convinge-o sa renunte la scoala generala si ia-o cu tine in strainatate :)

am patit ceva similar, in 2008. desi am cistigat batalia, la scurt timp dupa am plecat din firma. si din tara. a fost ca si cum as fi iesit din infern.

Buna ziua,

Mi-am pierdut bunicul de pe mama de o jumatate de an si mama mea nici acum nu poate accepta idea...de fiecare data cand trece pe langa cimitir sau un magazin de pompe funebre sau tot ce ar avea legatura cu el incepe sa planga...noi ( familia) am incercat sa o facem sa inteleaga ca asta este ciclul vietii si sa treaca peste...ce am putea face sa treaca mai repede peste aceasta situatie? in aceste cazuri familia (sotul, copii) cum ar trebui sa reactioneze si ce ar trebui sa faca ca sa ii arate ca ii suntem alaturi dar si sa inteleaga si sa accepte situatia si sa fie din nou vesela si zambitoare???

Multumesc!

Am petrecut recent ceva timp cu o familie care si-a pierdut fiul. (Familia pompierului Ionut Ungureanu, care a murit in incendiul de la Dragonul Rosu anul trecut in mai). Am vazut aceeasi situatie si la ei. Nu pare sa existe niciun fel de consolare, oricate traditii si ritualuri ar indeplini. Cum spune si Dr. Chefetz intr-un raspuns mai sus, doliul e un proces care poate sa dureze mai mult de un an. Fiecare accepta pierderea in ritmul sau. Daca simte ca "trebuie" sa fie vesela si zambitoare, acest lucru nu o va ajuta sa se vindece mai repede. Poate ca are nevoie doar de mai multa rabdare din partea celor din jur. Daca ar putea sa vorbeasca cu alti oameni care au trecut prin situatii similare (rude, vecini?) ar ajuta-o. Incercati sa vorbiti si cu medicul de familie, poate va poate directiona spre un specialist care sa o evalueze profesionist.

In mai putin de un an mi-am pierdut amandoi parintii. Din oameni aparent sanatosi si activi , s-au stins rapid , unul dupa altul , la doar cateva luni de la stabilirea diagnosticului socant si nu s-a putut face aproape nimic pentru ei din punct de vedere medical.
Sunt om matur , inteleg si chiar pot sa accept ca astfel de lucruri se intampla in viata fiecarui om , insa de la o vreme am stari frecvente de angoasa si anxietate seara, la culcare. Ma tem pentru familia mea , pentru oamenii pe care ii iubesc , ma tem chiar pentru mine . E nevoie sa apelez la doctor ? Ma poate ajuta un psiholog mai mult decat ma pot "ajuta" eu ?
Multumesc anticipat pentru sfat.

De ce apar ganduri legate de moarte dupa o trauma ?

Buna ziua,

Acum 3 luni am pierdut pe cineva foarte drag, tatal meu. Dupa cina de seara la care am vorbit foarte mult a suferit un AVC si a decedat. De atunci nu pot sa ma imac cu ideea ca nu mai este langa noi. Ce sa fac? cum sa ies din aceasta situatie? Imi este foarte dor de el si plang tot timpul.

V-as ruga sa cititi raspunsul la prima intrebare. E o situatie normala cu care se confrunta mai multi. Multumesc

Eu am o întrebare legată de partea cu vestea unei boli incurabile. În România constat că există o tradiţie prost înţeleasă şi prost transmisă: aceea de a ascunde bolnavului diagnosticul real când este vorba despre o boală care ucide. O face familia dar, mai grav, o face medicul. Iar bolnavul în medic are încredere şi nu în familie. Dacă ar şti adevărul, poate că unii bolnavi nu ar opta pentru operaţii chinuitoare şi chimioterapie care distruge. Poate că şi-ar vinde tot ce au şi ar pleca să facă ce n-au făcut niciodată: să vadă Laosul sau să sară cu parapanta. Ce părere aveţi? Mulţumesc.

Sora mea a murit in urma cu cateva luni din cauza unei boli despre care nici ea si nici noi, familia nu stiam nimic .Intrebarea mea este: cum as putea sa-mi ajut parintii sa treaca peste aceasta pierdere, ce as putea sa le spun ca sa nu se mai simta vinovati ca nu au avut mai multa grija de ea?

Buna ziua,

Am observat ca in Statele Unite exista o practica a demonstratiilor terapeutice live teraput+client+public, in care un teraput demonstreaza aplicarea unei anumite tehnici teraputice. Cum vedeti aceste demonstratii din punct de vedere al eticii profesionale si al necesitatii protejarii intimitatii clientului.

Multumesc!

In ultimii 10 ani am dat consultatii la un spital de psihiatrie pentru pacientii asupra carora tratamentul nu are efect. Fac asta de trei ori pe an. E un interviu in fata a 30 de membri ai personalului. Am schimbat formatul traditional pentru a proteja interesele pacientului. Pacientul ne acorda permisiunea, alaturi de terapeutul sau, si eu invit pacientul sa aleaga un alt pacient care sa-l insoteasca la interviu. Acest pacient insotitor are trei roluri: de martor, e cel care ia notite si e un prieten.Deci pacientul intervievat nu e singur. Am descoperit ca facand aceste interviuri, in acest fel, pacientii se simt protejati si inteleg ca rolul meu este de a-i asista, nu de a demonstra ca sunt bolnavi. Atitudinea mea e ca sunt un angajat al pacientului si daca nu il tratez cu respect voi fi concediat. Astfel sunt acolo sa ajut nu sa ranesc si nici sa creez un circ.

Buna ziua,

Eu traiesc un alt gen trauma, pierderea unor iluzii, sperante. Sotul meu acum 2 ani a inceput o relatie de dragoste cu o colega de serviciu. Dupa nebuniile inceputului cand isi petrecea mai mult timp cu ea decat cu mine si copiii pareau ca lucrurile se linistesc, in sensul ca nu se mai vedeau decat la serviciu. Acasa totul parea in regula. De curand am aflat ca nu intre ei exista aceleasi sentimente, desi ea se afla intr-o relatie, planuiesc sa se mute impreuna (sau asta discuta). Discutand cu sotul ceea ce am aflat neaga, spune ca nu are de gand sa plece ca sunt inchipuirile mele, incearca sa ma convinga ca nimic nu este adevarat.
Din toata acesta problema eu sufar, nu pot sa ma concentrez la serviciu si nici sa ma ocup de copii asa cum ar trebui.
Ce pot sa fac, sa trec mai usor peste suferinta?

Bună ziua, aș avea o întrebare. Am o prietenă care a suferit un viol cu mult timp în urmă, și încă are probleme. Susține că a reușit să depășească acea problemă, a făcut și terapie pentru asta, dar nu reușește să aibe relații cu sexul opus, deși are peste 30 de ani. Cum credeți că aș putea să o ajut

azi a murit mama .m au sunat si m au anuntat.nu as sti ce sa spun cum sa descriu in cuvinte.orice as spune ar fi putin.vorbesc la prezent despre ea.nu pot altfel.baiatul meu tocmai a aflat .are 15 ani.eu 38 iar mama 60.acu cativa ani au murit cele 2 bunici si celalalt baiat al meu.ma simt batrana acum 5 ani eram un copil rasfatat cu o familie frumoasa .nu pot sa dorm.sa mananc .sa respir.sant singura la 2000 km de casa.este mult prea mult decat pot suporta..

nu am reusit sa termin facultatea.desi mi am dedicat ultimii 3 ani nu am reusit sa iau toate examenele pentru ca o profesoara ma antipatiza si nu am intrat in licenta.. au trecut 9 luni de atunci si nu am reusit sa mi gasesc un job si nici sa trec peste trauma. in tot timpul asta m am luptat sa ies si dintr o relatie nepotriviita,dificila chiar. nu am prieteni care sa ma ajute,nu vorbesc foarte mult cu lumea,nu am cui sa cer ajutor si nu vreu sa mi incarc parintii cu problemele mele.mi e teama sa nu apuc vreo cale gresita sa sa ma imbolnavesc. traiesc intr o tristete adanca de 9 luni si simt ca nu mai am scapare... Ar fi binevenit un sfat ,va multumesc.

Eu am o întrebare legată de partea cu vestea unei boli incurabile. În România constat că există o tradiţie prost înţeleasă şi prost transmisă: aceea de a ascunde bolnavului diagnosticul real când este vorba despre o boală care ucide. O face familia dar, mai grav, o face medicul. Iar bolnavul în medic are încredere şi nu în familie. Dacă ar şti adevărul, poate că unii bolnavi nu ar opta pentru operaţii chinuitoare şi chimioterapie care distruge. Poate că şi-ar vinde tot ce au şi ar pleca să facă ce n-au făcut niciodată: să vadă Laosul sau să sară cu parapanta. Ce părere aveţi? Mulţumesc.

Alte articoleVezi toate articolele

Mihaela Sahlean, psiholog MedLife, in dialog cu cititorii / Foto: MedLive.ro Din ce se compune Lumea virtuala a adultilor: e-mail, jocuri de strategie, Travian, WOW, bridge online, shopping prin...
dr. Adriana Radu Dupa ce de-a lungul timpului chirurgii plasticieni au nascocit proceduri din ce in ce mai sofisticate pentru a indeparta grasimea nedorita, in zilele noastre tesutul adipos a...