Publicat la: 
13/11/2012



De ce iubesc psihiatria

dr. Vlad Stroescu

Acesta este un post personal și egoist. Dar tentativ sincer. Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antică a medicului e însă purtată de oameni obișnuiți, ceea ce ne conduce adesea pe buza prăpastiei neînțelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru că medicul și pacientul sunt, contrar aparențelor, membri ai aceleiași specii și vorbesc aceeași limbă. Noi, medicii, avem așadar două posibilități de salvare: fie devenim semizeii vindecători reprezentați de măștile noastre, fie renunțăm la mască. Cum, pentru mine, a doua soluție este mult mai realistă, voi scrie aici ce îmi place mai mult la meseria mea. Dar mai întâi, o să scriu repede care nu sunt motivele pentru care îmi place.

Iar despre motivele pentru care îmi displace voi scrie altă dată.

Nu îmi place psihiatria pentru “fac mult bine” sau pentru că aș fi în vreun alt fel un salvator eroic al omenirii. Mulți dintre noi, la ora prea timpurie a alegerii viitorul, dăm la facultatea de medicină aspirând la statutul de binefăcător. Să zicem că în adolescență asemenea vise sunt normale, dar, pe măsură ce înaintezi în miezul problemei și al vieții, îți dai seama că, atunci când binele se întâmplă, asumarea întregului merit e în cel mai bun caz o iluzie. Ca să nu mai vorbim cât de nepregătiți suntem să ne asumăm și răul care se întâmplă. Suntem cel mult deus ex machina, vehiculul prin care se face ceea ce se poate face. Suntem, pe scurt, profesioniști, nu apostoli.

Să ne înțelegem: e un loc enorm de mai bine și sunt enorm de multe lucruri pe care putem și trebuie să le facem. Însă șansele de succes aparțin comunității, nu eroilor individuali, în lumea noastră în care deficitul acut e tocmai cel de simț civic și de comunitate. Excepții există și sunt semnificative, dar foarte rare.

Nu îmi e dragă psihiatria datorită statutului social sau financiar pe care mi l-ar oferi. Nu am ipocrizia să afirm că mi-ar displăcea sau aș refuza asemenea avantaje. În vremea bunicilor mei, personajul monden cel mai important al lumii burgheze era ofițerul de armată, urmat îndeaproape de medic. Decenii de compromisuri și incapacitatea noastră cronică de a comunica ne-au dat jos din invidiata poziție socială. Iar pedigree-ul nostru academic și științific, de care ne-am fi putut prevala cândva, e astăzi, eufemistic vorbind, ambivalent. Nu, titlul de medic nu-mi conferă niciun statut, și nici eu nu am pretenția să fiu mai mult decât strict ceea ce sunt.

Rămâne, desigur,  un statut simbolic încă foarte pregnant. Prin natura meseriei, medicul are privilegiul de a se pune zilnic în situații la care non-medicul nu poate sau nu vrea să aibă acces. Chirurgul atinge cu mâna lui organele interne. Urgentistul poate fi, el însuși, diferența acută dintre viață și moarte. Pe psihiatru ni-l imaginăm adesea în prezența „nebuniei”, a „abisului naturii umane”. (Și într-adevăr, o gardă la spitalul de psihiatrie întrece uneori imaginația, ceea ce nu e neapărat de bine.) Aceste privilegii, reflectate real sau imaginar de ochii societății, ne înconjoară ca o aură și medicul însuși e întrucâtva pătruns sau convins de importanța sa.Dar dacă e să dăm măștile jos, nu putem să o facem cu jumătate de măsură. Așa că mă dezic bucuros și cu bună știință și de statutul meu simbolic.

În fine, nu îmi place psihiatria pentru că mi-ar oferi o vedere asupra naturii ascunse a oamenilor, pentru simplul motiv că psihiatria nu îmi oferă așa așa ceva.

Ceea ce îmi oferă este însă ocazia de a asculta niște povești de viață extraordinare. În psihiatrie, povestea este principalul instrument de lucru. Alte specialități au analize de laborator și imagistică medicală, mie îmi servesc cel mult ca diagnostic de excludere. Poveștile nu sunt extraordinare în sensul exotic al delirului și devianței, ci pentru că sunt, toate, istorii ale rezilienței. De cele mai multe ori, nu am de-a face cu întâmplări teribile și fapte eroice, ci cu mica luptă secretă în fața adversității pe care o ducem foarte mulți dintre noi. Sunt povești comune, dacă vreți, chiar dacă uimitor de diverse și nu mai puțin dramatice. După mine, aici este adevărata profunzime tulburătoare a naturii umane, în reziliența ei, nu în psihologiile abisale.

Și dacă sunt povești de zi cu zi, de ce ar fi psihiatria deosebită în vreun fel? Există mai multe răspunsuri posibile.

Unul dintre ele este asimetria relației cu pacientul. Pacienții nu îmi sunt în prealabil prieteni, ci necunoscuți, ceea ce e important pentru că eu nu fac parte încă din povestea lor. Perspectiva mea este de la început diferită. Toma d’Aquino spunea că uneori, pentru a putea aprecia un prieten, trebuie să îl privești de la distanță: cam așa e și cu psihiatria. Sigur, cu timpul, relația se schimbă, apare labirintul transferului/contratransferului (că nu sunt psihanalist nu înseamnă că sunt scutit), dar până la capăt datoria mea va fi să-mi păstrez, pe cât pot, viziunea de ansamblu. Mai mult, interesul meu nu poate fi unul estetic, ci în mod obligatoriu altruist. Nu că mă pretind o persoană altruistă – aș face eroarea fundamentală de atribuire, ci profesia mea mă obligă la un comportament altruist, ea având ca obiect interesul și binele celui din fața mea. Nu citesc o carte, ci stau de vorbă cu un om în suferință. Tocmai de aceea, poveștile pe care le aud, ca psihiatru, sunt infinit mai prețioase decât orice carte aș citi.

Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relației mele cu pacientul, e însă comun poveștilor din cărți și celor din viață: îmi extind trăirea și experiențele dincolo de granițele înguste ale propriei mele vieți. Pentru că sunt psihiatru, viața mea e mai bogată. Și ăsta este motivul, egocentric și egoist, pentru care iubesc psihiatria. Este un dar în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu am niciun merit ca să îl primesc și, dacă nu mă simt vinovat pentru el, trebuie să mă simt mereu recunoscător.

Și dacă am scris toată însemnarea de față e pentru că, până la urmă, nu cred că acest privilegiu trebuie să-i aparțină exclusiv psihiatriei sau domeniilor conexe. Cred că ține de un mod de a asculta lumea din jur ce poate aparține și servi oricui. Pe mine, mă obligă meseria să fiu interesat, și mă mai obligă să clasific tot ce văd în sisteme voit reducționiste, fără de care nu aș putea să fac nimic în afară de ascultat. Imaginați-vă ce orizonturi ni s-ar deschide dacă păstra interesul ăsta mereu, nu doar la serviciu, dincolo de obligații și etichete.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Taguri Medlife: 

Comentarii

Din pacate in viata nu facem neaparat ceea ce ne place.Si fiindca nu se intampla asa multi se reorienteaza pentru ceva bunicel cu un statut social ok si o remuneratie acceptabila.
Sunt multi doctori (sau altii in alte profesii) care vor sa ajunga doctori doar fiindca e bine.La multi pasiunea,dorinta de a invata mai mult dispare odata cu obtinerea postului.
Juramantul lui Hipocrate in varianta lui originala se referea doar la ajuta oamenii,oricare,indiferent de situatia lui sociala.
Putini mai fac asta.

In ceea ce priveste psihiatria situatia din Romania este cel putin ingrijoratoare fiindca sunt pusi pe acelasi nivel oameni cu deficiente majore dar si betivi si drogati,oameni care au o simpla depresie (simpla in comparatie cu problemele majore).
Sunt un ignorat in domeniul asta dar intotdeauna m-am intrebat: 'cum poti sa tratezi/vindeci un om de o depresie cand il pui laolalta ,in aceeasi camera,cu cei care se cred Napoleon sau cu psihopati? Eu cred ca mai rau ii faci.

De ce, credeți că bolile mintale sunt contagioase în vreun fel? :)

Evident ca nu.
Psihicul este influentat in majoritatea cazurilor de elemente externe (ne relaxeaza muntele,marea,o poiana).Traficul,galagia,etc. ne influenteaza negativ.
Si pentru cineva cu un psihic fragil sau deteriorat e grav daca e expus unor situatii pesimiste.

Din pacate nu toti absolventii de medicina stiu ce specialitate isi doresc la sfarsitul facultatii. Si cu atat mai putini sunt cei care in urma examenului de rezidentiat, organizat intr-un sistem tembel, isi vor alege ce isi doresc cu adevarat. De aici se nasc frustrari si complexe.
Stagiul de psihiatrie e prea scurt si trecut cu vederea in anul 6 de studenti din cauza ca trebuie sa se pregateasca pentru examenul de rezidentiat. Putinele zile petrecute acolo mi s-au parut fascinante!

Nu cred ca pacientii de psihiatrie sunt lipsiti de capacitatea de a vedea frumusetea vietii. Rezilienta este o trasatura fundamentala a oricarui om, si asta se vede in fiecare tulburare psihica.
Cunosc multe persoane cu schizofrenie care sunt "recuperate", adica nu mai au simptome si duc o viata normala, cu impliniri. Schizofrenia se trateaza cu succes, cei care nu raspund deloc la tratamente sunt foarte rari. De regula, marile probleme apar in perioadele in care ar fi nevoie de un spriijin social, comunitar, care la noi e cvasi-inexistent.

De ce ar fi specialitatea trista?
Pentru ca de fapt viata e in general frumoasa in trasaturile ei esentiale si multi dintre pacientii dumneavoatra nu mai pot vedea lucurl asta?
Cunoastei un caz, macar unul, de schizofrenic recuperat?

Ioana RC, de ce ar fi specialitatea mea tristă?
Cireșar, cine-ascultă tot ce-i spui :)

Multumesc ,super articol
Sunt convins ca orice medic , indiferent de specialitate (eu sunt pe chirurgie) trebuie sa stie sa asculte "povestea" pacientului -de multe ori este de ajuns
Bravo inca o data

Doctore, am stat la un moment dat la un pahar de vorba in curtea spitalului. Eu treceam printr-o dilema pe care tu nu aveai de unde sa o stii. Incepusem psihiatria si nu eram foarte convinsa ca vreau sa raman in specialitate. Mi-ai zis atunci, jumatate in gluma, jumatate in serios "Cate poti invata de la un ficat? Ai vazut unul, le-ai vazut pe toate". Au trecut patru ani si ceva de atunci. Sunt inca psihiatru. Merci!

Povestile rezilientei umane - e un pic surprinzator,. Cred ca perceptia generala este ca cei cu afectiuni psihice nu au puterea rezilientei. Liiceanu scria undeva ceva de genul ' sunt doctorul ce incearca sa controleze nebunul din mine'. Povestile multora dintre noi sunt ingrozitor de asemanatoare. Si daca tot ati vorbit despre nelinisti abisale, una care ne macina pe destui este cea a granitei subtiri dintre 'normal' si 'nebunie'.
De fapt intotdeauna m-am intrebat ce il poate determina pe un doctor sa isi alega aceasta specialitate, trista, mult mai trista decit altele, in fond nu-i asa?
Si cum pot psihiatrii, oameni in fond, sa tina echilibrul intre compasiunea pentru cei bolnavi si viata personala, cum nu ajung cinici sau neimplicati (de fapt unii cam ajung, din pacate)?

Ce articol!! mi-a mers la suflet..fac psihiatria in Olanda..a fost un deliciu sa citesc in limba romana despre stari pe care le traiesc in olandeza in fiecare zi..mai spune..mai spune...

"Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relației mele cu pacientul, e însă comun poveștilor din cărți și celor din viață: îmi extind trăirea și experiențele dincolo de granițele înguste ale propriei mele vieți" cat de frumos ai scris ideea asta!

1 Ar fi minunat daca fiecare medic si-ar IUBI profesia. Si ar fi minunat daca fiecare om si-ar iubi profesia.
2 Ar fi exceptional ca fiecare medic sa STI de ce isi iubeste profesia. Ar fi exceptional daca fiecare om ar STI de ce isi iubeste profesia.
3 Ar fi grozav ca fiecare medic sa aiba scris undeva, la vedere de ce isi iubeste profesia. Asa ca in cazul de cmai sus. Ar trece mai usor prin momente mai grele si pacientii i-ar gasi mai usor.
Oamenii nu cumpara ce faci ei cumpara DE CE faci ceea ce faci. (Simon Sinek)
Felicitari.

https://www.facebook.com/cetd.ro

Psihiatria din Romania- un domeniu tenebros aservit puterii politice comuniste, ramas nereformat pana in prezent. Parafrazand o celebra lucrare -"Cartea Alba a Psihiatriei Romanesti "- din pacate prea putin mediatizata si care ar trebui deveni manual de studiu pentru studentii medicinisti si nu numai, in psihiatria postcomunista nu s-a intamplat nimic semnificativ; cei care au condus psihiatria inainte de 89, ocupa aceleasi pozitii cheie in sistem. Comitetul intersectorial de Coordonare in Sanatatea Mintala de la M.Sanatatii cu rol de a asigura Occidentul ca maltratarile psihiatrice nu mai sunt posibile in Romania si-a incetat activitatea inaintea oricarei monitorizari a modului de aplicare a Legii Sanatatii Mintale. Dispensarizarea bolnavilor psihici se practica si acum dupa acte normative din 1974, ramase neabrogate. Concluzia este una simpla-abuzurile psihiatrice sunt nu numai posibile dar se practica inca, bineinteles in forme mai bine disimulate. Cum a fost posibil ca numele psihiatrului care se ocupa de dizidentii din Bucuresti sa fie purtat acum de Spitalul de Psihiatrie Titan, trecut impreuna cu Spitalul Obregia sub autoritatea Primariei Bucuresti, desi M.Sanatatii este responsabil cu supravegherea respectarii aplicarii Legii Sanatatii Mintale ? Psihiatria ramane un domeniu ce scapa oricarui control efectiv, psihiatru ca agent social putand marca ireversibil existenta unui individ printr-un diagnostic abuziv; pasiunea d-voastra si a altora pentru aceasta profesie ar trebui sa va determine sa feceti curatenie in psihiatria romaneasca.

Adaugă comentariu nou

Alte articoleVezi toate articolele

Modalitatea prin care va fi reglementat procesul de creare al copiilor prin folosirea spermei si ovulelor de la trei oameni a fost anuntata in Marea Britanie.  Proiectul va fi revizuit ca parte a...
La sfarsitul lunii noiembrie, MedLive a castigat doua premii in cadrul Galei Internetics 2011. Pagina MedLive.ro - In direct cu medicii a primit trofeul de argint pentru cel mai bun site dintre toate...