Publicat la: 
13/11/2012
De ce iubesc psihiatria

dr. Vlad Stroescu

Acesta este un post personal si egoist. Dar tentativ sincer. Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antica a medicului e insa purtata de oameni obisnuiti, ceea ce ne conduce adesea pe buza prapastiei neintelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru ca medicul si pacientul sunt, contrar aparentelor, membri ai aceleiasi specii si vorbesc aceeasi limba. Noi, medicii, avem asadar doua posibilitati de salvare: fie devenim semizeii vindecatori reprezentati de mastile noastre, fie renuntam la masca. Cum, pentru mine, a doua solutie este mult mai realista, voi scrie aici ce imi place mai mult la meseria mea. Dar mai intai, o sa scriu repede care nu sunt motivele pentru care imi place.

Iar despre motivele pentru care imi displace voi scrie alta data.

Nu imi place psihiatria pentru fac mult bine sau pentru ca as fi in vreun alt fel un salvator eroic al omenirii. Multi dintre noi, la ora prea timpurie a alegerii viitorul, dam la facultatea de medicina aspirand la statutul de binefacator. Sa zicem ca in adolescenta asemenea vise sunt normale, dar, pe masura ce inaintezi in miezul problemei si al vietii, iti dai seama ca, atunci cand binele se intampla, asumarea intregului merit e in cel mai bun caz o iluzie. Ca sa nu mai vorbim cat de nepregatiti suntem sa ne asumam si raul care se intampla. Suntem cel mult deus ex machina, vehiculul prin care se face ceea ce se poate face. Suntem, pe scurt, profesionisti, nu apostoli.

Sa ne intelegem: e un loc enorm de mai bine si sunt enorm de multe lucruri pe care putem si trebuie sa le facem. Insa sansele de succes apartin comunitatii, nu eroilor individuali, in lumea noastra in care deficitul acut e tocmai cel de simt civic si de comunitate. Exceptii exista si sunt semnificative, dar foarte rare.

Nu imi e draga psihiatria datorita statutului social sau financiar pe care mi l-ar oferi. Nu am ipocrizia sa afirm ca mi-ar displacea sau as refuza asemenea avantaje. In vremea bunicilor mei, personajul monden cel mai important al lumii burgheze era ofiterul de armata, urmat indeaproape de medic. Decenii de compromisuri si incapacitatea noastra cronica de a comunica ne-au dat jos din invidiata pozitie sociala. Iar pedigree-ul nostru academic si stiintific, de care ne-am fi putut prevala candva, e astazi, eufemistic vorbind, ambivalent. Nu, titlul de medic nu-mi confera niciun statut, si nici eu nu am pretentia sa fiu mai mult decat strict ceea ce sunt.

Ramane, desigur, un statut simbolic inca foarte pregnant. Prin natura meseriei, medicul are privilegiul de a se pune zilnic in situatii la care non-medicul nu poate sau nu vrea sa aiba acces. Chirurgul atinge cu mana lui organele interne. Urgentistul poate fi, el insusi, diferenta acuta dintre viata si moarte. Pe psihiatru ni-l imaginam adesea in prezenta nebuniei, a abisului naturii umane. (Si intr-adevar, o garda la spitalul de psihiatrie intrece uneori imaginatia, ceea ce nu e neaparat de bine.) Aceste privilegii, reflectate real sau imaginar de ochii societatii, ne inconjoara ca o aura si medicul insusi e intrucatva patruns sau convins de importanta sa.Dar daca e sa dam mastile jos, nu putem sa o facem cu jumatate de masura. Asa ca ma dezic bucuros si cu buna stiinta si de statutul meu simbolic.

In fine, nu imi place psihiatria pentru ca mi-ar oferi o vedere asupra naturii ascunse a oamenilor, pentru simplul motiv ca psihiatria nu imi ofera asa asa ceva.

Ceea ce imi ofera este insa ocazia de a asculta niste povesti de viata extraordinare. In psihiatrie, povestea este principalul instrument de lucru. Alte specialitati au analize de laborator si imagistica medicala, mie imi servesc cel mult ca diagnostic de excludere. Povestile nu sunt extraordinare in sensul exotic al delirului si deviantei, ci pentru ca sunt, toate, istorii ale rezilientei. De cele mai multe ori, nu am de-a face cu intamplari teribile si fapte eroice, ci cu mica lupta secreta in fata adversitatii pe care o ducem foarte multi dintre noi. Sunt povesti comune, daca vreti, chiar daca uimitor de diverse si nu mai putin dramatice. Dupa mine, aici este adevarata profunzime tulburatoare a naturii umane, in rezilienta ei, nu in psihologiile abisale.

Si daca sunt povesti de zi cu zi, de ce ar fi psihiatria deosebita in vreun fel? Exista mai multe raspunsuri posibile.

Unul dintre ele este asimetria relatiei cu pacientul. Pacientii nu imi sunt in prealabil prieteni, ci necunoscuti, ceea ce e important pentru ca eu nu fac parte inca din povestea lor. Perspectiva mea este de la inceput diferita. Toma dAquino spunea ca uneori, pentru a putea aprecia un prieten, trebuie sa il privesti de la distanta: cam asa e si cu psihiatria. Sigur, cu timpul, relatia se schimba, apare labirintul transferului/contratransferului (ca nu sunt psihanalist nu inseamna ca sunt scutit), dar pana la capat datoria mea va fi sa-mi pastrez, pe cat pot, viziunea de ansamblu. Mai mult, interesul meu nu poate fi unul estetic, ci in mod obligatoriu altruist. Nu ca ma pretind o persoana altruista as face eroarea fundamentala de atribuire, ci profesia mea ma obliga la un comportament altruist, ea avand ca obiect interesul si binele celui din fata mea. Nu citesc o carte, ci stau de vorba cu un om in suferinta. Tocmai de aceea, povestile pe care le aud, ca psihiatru, sunt infinit mai pretioase decat orice carte as citi.

Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relatiei mele cu pacientul, e insa comun povestilor din carti si celor din viata: imi extind trairea si experientele dincolo de granitele inguste ale propriei mele vieti. Pentru ca sunt psihiatru, viata mea e mai bogata. Si asta este motivul, egocentric si egoist, pentru care iubesc psihiatria. Este un dar in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca nu am niciun merit ca sa il primesc si, daca nu ma simt vinovat pentru el, trebuie sa ma simt mereu recunoscator.

Si daca am scris toata insemnarea de fata e pentru ca, pana la urma, nu cred ca acest privilegiu trebuie sa-i apartina exclusiv psihiatriei sau domeniilor conexe. Cred ca tine de un mod de a asculta lumea din jur ce poate apartine si servi oricui. Pe mine, ma obliga meseria sa fiu interesat, si ma mai obliga sa clasific tot ce vad in sisteme voit reductioniste, fara de care nu as putea sa fac nimic in afara de ascultat. Imaginati-va ce orizonturi ni s-ar deschide daca pastra interesul asta mereu, nu doar la serviciu, dincolo de obligatii si etichete.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Taguri Medlife: 
Comentarii

Din pacate in viata nu facem neaparat ceea ce ne place.Si fiindca nu se intampla asa multi se reorienteaza pentru ceva bunicel cu un statut social ok si o remuneratie acceptabila.
Sunt multi doctori (sau altii in alte profesii) care vor sa ajunga doctori doar fiindca e bine.La multi pasiunea,dorinta de a invata mai mult dispare odata cu obtinerea postului.
Juramantul lui Hipocrate in varianta lui originala se referea doar la ajuta oamenii,oricare,indiferent de situatia lui sociala.
Putini mai fac asta.

In ceea ce priveste psihiatria situatia din Romania este cel putin ingrijoratoare fiindca sunt pusi pe acelasi nivel oameni cu deficiente majore dar si betivi si drogati,oameni care au o simpla depresie (simpla in comparatie cu problemele majore).
Sunt un ignorat in domeniul asta dar intotdeauna m-am intrebat: 'cum poti sa tratezi/vindeci un om de o depresie cand il pui laolalta ,in aceeasi camera,cu cei care se cred Napoleon sau cu psihopati? Eu cred ca mai rau ii faci.

De ce, credeți că bolile mintale sunt contagioase în vreun fel? :)

Evident ca nu.
Psihicul este influentat in majoritatea cazurilor de elemente externe (ne relaxeaza muntele,marea,o poiana).Traficul,galagia,etc. ne influenteaza negativ.
Si pentru cineva cu un psihic fragil sau deteriorat e grav daca e expus unor situatii pesimiste.

Din pacate nu toti absolventii de medicina stiu ce specialitate isi doresc la sfarsitul facultatii. Si cu atat mai putini sunt cei care in urma examenului de rezidentiat, organizat intr-un sistem tembel, isi vor alege ce isi doresc cu adevarat. De aici se nasc frustrari si complexe.
Stagiul de psihiatrie e prea scurt si trecut cu vederea in anul 6 de studenti din cauza ca trebuie sa se pregateasca pentru examenul de rezidentiat. Putinele zile petrecute acolo mi s-au parut fascinante!

Nu cred ca pacientii de psihiatrie sunt lipsiti de capacitatea de a vedea frumusetea vietii. Rezilienta este o trasatura fundamentala a oricarui om, si asta se vede in fiecare tulburare psihica.
Cunosc multe persoane cu schizofrenie care sunt "recuperate", adica nu mai au simptome si duc o viata normala, cu impliniri. Schizofrenia se trateaza cu succes, cei care nu raspund deloc la tratamente sunt foarte rari. De regula, marile probleme apar in perioadele in care ar fi nevoie de un spriijin social, comunitar, care la noi e cvasi-inexistent.

De ce ar fi specialitatea trista?
Pentru ca de fapt viata e in general frumoasa in trasaturile ei esentiale si multi dintre pacientii dumneavoatra nu mai pot vedea lucurl asta?
Cunoastei un caz, macar unul, de schizofrenic recuperat?

Ioana RC, de ce ar fi specialitatea mea tristă?
Cireșar, cine-ascultă tot ce-i spui :)

Multumesc ,super articol
Sunt convins ca orice medic , indiferent de specialitate (eu sunt pe chirurgie) trebuie sa stie sa asculte "povestea" pacientului -de multe ori este de ajuns
Bravo inca o data

Doctore, am stat la un moment dat la un pahar de vorba in curtea spitalului. Eu treceam printr-o dilema pe care tu nu aveai de unde sa o stii. Incepusem psihiatria si nu eram foarte convinsa ca vreau sa raman in specialitate. Mi-ai zis atunci, jumatate in gluma, jumatate in serios "Cate poti invata de la un ficat? Ai vazut unul, le-ai vazut pe toate". Au trecut patru ani si ceva de atunci. Sunt inca psihiatru. Merci!

Povestile rezilientei umane - e un pic surprinzator,. Cred ca perceptia generala este ca cei cu afectiuni psihice nu au puterea rezilientei. Liiceanu scria undeva ceva de genul ' sunt doctorul ce incearca sa controleze nebunul din mine'. Povestile multora dintre noi sunt ingrozitor de asemanatoare. Si daca tot ati vorbit despre nelinisti abisale, una care ne macina pe destui este cea a granitei subtiri dintre 'normal' si 'nebunie'.
De fapt intotdeauna m-am intrebat ce il poate determina pe un doctor sa isi alega aceasta specialitate, trista, mult mai trista decit altele, in fond nu-i asa?
Si cum pot psihiatrii, oameni in fond, sa tina echilibrul intre compasiunea pentru cei bolnavi si viata personala, cum nu ajung cinici sau neimplicati (de fapt unii cam ajung, din pacate)?

Ce articol!! mi-a mers la suflet..fac psihiatria in Olanda..a fost un deliciu sa citesc in limba romana despre stari pe care le traiesc in olandeza in fiecare zi..mai spune..mai spune...

"Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relației mele cu pacientul, e însă comun poveștilor din cărți și celor din viață: îmi extind trăirea și experiențele dincolo de granițele înguste ale propriei mele vieți" cat de frumos ai scris ideea asta!

1 Ar fi minunat daca fiecare medic si-ar IUBI profesia. Si ar fi minunat daca fiecare om si-ar iubi profesia.
2 Ar fi exceptional ca fiecare medic sa STI de ce isi iubeste profesia. Ar fi exceptional daca fiecare om ar STI de ce isi iubeste profesia.
3 Ar fi grozav ca fiecare medic sa aiba scris undeva, la vedere de ce isi iubeste profesia. Asa ca in cazul de cmai sus. Ar trece mai usor prin momente mai grele si pacientii i-ar gasi mai usor.
Oamenii nu cumpara ce faci ei cumpara DE CE faci ceea ce faci. (Simon Sinek)
Felicitari.

https://www.facebook.com/cetd.ro

Psihiatria din Romania- un domeniu tenebros aservit puterii politice comuniste, ramas nereformat pana in prezent. Parafrazand o celebra lucrare -"Cartea Alba a Psihiatriei Romanesti "- din pacate prea putin mediatizata si care ar trebui deveni manual de studiu pentru studentii medicinisti si nu numai, in psihiatria postcomunista nu s-a intamplat nimic semnificativ; cei care au condus psihiatria inainte de 89, ocupa aceleasi pozitii cheie in sistem. Comitetul intersectorial de Coordonare in Sanatatea Mintala de la M.Sanatatii cu rol de a asigura Occidentul ca maltratarile psihiatrice nu mai sunt posibile in Romania si-a incetat activitatea inaintea oricarei monitorizari a modului de aplicare a Legii Sanatatii Mintale. Dispensarizarea bolnavilor psihici se practica si acum dupa acte normative din 1974, ramase neabrogate. Concluzia este una simpla-abuzurile psihiatrice sunt nu numai posibile dar se practica inca, bineinteles in forme mai bine disimulate. Cum a fost posibil ca numele psihiatrului care se ocupa de dizidentii din Bucuresti sa fie purtat acum de Spitalul de Psihiatrie Titan, trecut impreuna cu Spitalul Obregia sub autoritatea Primariei Bucuresti, desi M.Sanatatii este responsabil cu supravegherea respectarii aplicarii Legii Sanatatii Mintale ? Psihiatria ramane un domeniu ce scapa oricarui control efectiv, psihiatru ca agent social putand marca ireversibil existenta unui individ printr-un diagnostic abuziv; pasiunea d-voastra si a altora pentru aceasta profesie ar trebui sa va determine sa feceti curatenie in psihiatria romaneasca.

Alte articoleVezi toate articolele

Un studiu realizat de o prestigioasa organizatie de cercetare medicala din Australia a ajuns la concluzia ca "oamenii care aleg tratamentele homeopatice isi pun sanatatea in pericol daca resping...
HotNews.ro a transmis live, in premiera in online-ul romanesc, fragmente din mai multe operatii, care au fost efectuate simultan in clinicile MedLife. In timpul transmisiei, Dr. Ovidiu Vasile, medic...