Publicat la: 
23/11/2012
Despre regresie

dr. Vlad Stroescu

La cursurile de psihologie medicala pe care le-am urmat cand eram student, ni se spunea ca orice om bolnav sufera o regresie, adica o revenire a psihicului si comportamentului sau in copilarie. Acest fenomen am fost invatat ar fi normal si chiar benefic, pentru ca un copil se lasa ingrijit, este asadar compliant la tratament.

Mai tarziu, cand am devenit rezident de psihiatrie, am aflat din unele carti in primul rand de la Herni Ey preluand o mai veche teorie a lui Hughlings Jackson, ca orice tulburare psihica este o regresie. Asadar, in psihiatrie, regresia nu mai e normala, ci e chiar o definitie a patologicului. Sensul termenului de regresie este mai larg: nu e doar o intoarcere intr-un stadiu anterior ontogenetic, cum e copilaria, ci intr-un stadiu structural inferior al constiintei si personalitatii, si se insoteste de o rupere progresiva de realitate, care poate merge pana la izolarea totala intr-o lume a halucinatiei, asa cum se intampla in vis sau in delirium. Intrucat orice boala a corpului implica si o suferinta a mintii, regresia superficiala despre care este vorba in primul paragraf e doar un caz particular.

Pe masura ce ma familiarizam cu universul spitalicesc (psihiatric si nu numai), a devenit repede evident ca regresia legata de boli nu este un fenomen doar individual, ci si social. Spitalul este o lume regresata, de data asta intr-un stadiu anterior istoriei omenirii. O regresie antropologica. Nu trebuie sa ne fie teama sa o spunem: spitalele nu sunt democratii moderne, ci mai curand lumi feudale, in care ierarhia nu tine doar de profesionalism, ci de putere si teritoriu. Desi insasi scopul existentei spitalului este pacientul, acesta din urma este mereu in rangul cel mai de jos al ierarhiei. Acesta este paradoxul dezumanizarii in medicina: diminuarea statutului de om in scopul de a face bine.

Uneori, nu exista niciun leac aparent: intr-o sectie de terapie intensiva nu e timp si loc pentru demnitatea de care beneficiem in alta parte Chirurgul nu se poate gandi la cel de pe masa de operatie ca la un om, infinit de complex, cu viata, sentimentele si pasiunile lui va trebui sa si-l imagineze ca pe un obiect asupra caruia se poate interveni, ca sa-si faca treaba bine. De asta nu e recomandat unui medic sa-si trateze apropiatii. Pacientii spitalizati trebuie sa se supuna unei autoritati uniformizante (de exemplu, toti trebuie sa poarte pijamale, sa urmeze un orar strict, etc.)

Ca si in boala psihica, riscul ultim este izolarea, ruperea de realitatea conventionala a bunului simt.

Si atunci? E spitalul, desi un loc absolut necesar, inerent defect? Nu putem face nimic in privinta asta?

Pentru Herni Ey, boala psihica nu e doar regresie, ci conflictul dintre regresie si tendinta permanenta spre mai bine, de vindecare. E conflictul dintre regresie si progres. Tabloul clinic nu e niciodata imaginea patologicului, ci imaginea adaptarii la patologic, in scopul supravietuirii. E valabil pentru orice boala, si pentru starea de sanatate, de altfel.

Ar trebui sa fie valabil si pentru mediul spitalicesc.

Faptul ca suntem constienti de elementul non-personal, regresiv si diminuant al medicinii, ne obliga sa ne straduim sa fim cu un pas inaintea lui, sa evoluam permanent. Cand Michel Foucault scria ca orice institutie care nu evolueaza se perverteste avea cu siguranta si spitalele in minte. Pe langa rigorile necesare din spital, exista nenumarate aspecte regresive care sunt pur si simplu daunatoare, rodul unei proaste adaptari, al obiceiurilor maligne sedimentate de-a lungul deceniilor: carierismul, moartea domnului Lazarescu, platile informale, fenomene de tip Rosenhan, etc. Ar trebui sa incepem cu aceste probleme evidente si sa nu ne multumim niciodata cu un status-quo.

In locul resemnarii si dis-adaptarii, ceea ce putem sa facem este sa acceptam ca, tot asa cum niciodata medicina nu-si va epuiza obiectul, lupta de a face din mediul medical un loc mai bun nu are cum sa aiba sfarsit. Si ca ea ne defineste, in cele din urma. Abdicarea de la ea inseamna abdicarea de la medicina.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Taguri Medlife: 
Comentarii

Domnule doctor, ati fost vreodata internat? Sper ca raspunsul este pozitiv, altfel nu-mi pot explica de unde atata cunoastere despre sentimentele/senzatile/trairile celor de pe patul de spital. Cu stima, de altfel...

" Pacienţii spitalizaţi trebuie să se supună unei autorităţi uniformizante (de exemplu, toţi trebuie să poarte pijamale, să urmeze un orar strict, etc.) "

Prima parte m-a pus un pic pe ganduri, insa partea din paranteza m-a bulversat.
Intrebarea mea e: de ce? (de ce TREBUIE ca pacientul sa traiasca in pijamale; sa-si vada rudele doar de la 3 la 5?)

Excelent articol, felicitări!
Exact asta ar trebui făcut: având în vedere tendinţele de degradare a celuilalt care se manifestă la oamenii care au putere asupra altora (în spitale, închisori, şcoli etc.), ar trebuie luate măsuri care să contracareze tocmai aceste tendinţe - începând cu modul în care e organizată sala de aşteptare, un important preambul la relaţia medic-pacient.

Articolul ma priveste indirect dar sunt întru totul de acord cu teoria ca spitalele si mai ales cele de psihiatrie nu sunt locuri de vindecare ci mai degraba locuri de punitie unde legea ierarhiei poate genera spatii propice pentru cele mai reprobabile fapte de violenta corporala. Intrebarea mea este: cum se face ca acest lucru se mentine în Romania (diferenta fata de tarile dezv. din vestul Europei este absolut recunoscuta)de decenii si nu pare sa se schimbe vreodata. Este aceasta realitate o consecinta a apartenentei la ortodoxie, conf. careia bolnavul psihic are pe diavolul în el? Este aceasta explicatia pentru care preotii ortodoxi încarca bolnavii psihici cu canoane grele pe viata si le recomanda un exorzist în loc sa-i trimita la un medic psihiatru?

Paradoxal, spitalele SUNT locuri ale vindecării. Articolul de față se referă doar la aspecte sociale. În ce măsură ele afectează actul medical în sine, e altă poveste. Sau multe alte povești.

si ce parere aveti despre batranii care se retrag intr-o lume halucinanta? Pentru ca la varsta a 3-a se intra pe o panta in care omul se ingrijeste din ce in ce mai putin de el si incepe sa traiasca "in trecut", parca idealizand timpurile din tinerete.

Exista vindecare sau macar o viata normala in cazul psihozei . Fiica mea are 23 de ani , studenta in Anglia la psihologie si este internata intr-un spital din Anglia cu acest diagnostic.

"Psihoză" e un termen vag. Dacă sunt prezente elemente psihotice, indiferent de tulburarea în care apar, pot să vă spun că e sigur nevoie de tratament, adesea pe termen mediu și lung. Tratamentele actuale sunt eficace, și DA, viața normală este posibilă în aceste condiții. E de fapt dezidederatul ultim al oricărui tratament.

Chiar daca ,,razboiul" este departe de a se fi incheiat, eu cred ca lupta pentru un mediu medical mai bun este castigata, cu fiecare din noi, cu fiecare medic si mecanism medical de care avem nevoie, intelegand ca doar impreuna avem rezultate pentru pacient si feed- back pentru medic. Trebuie doar inlaturata reticenta care ne caracterizeaza... si da, exista chirurgul implacabil in timpul celor sase ore de interventie, coplesit de gesturi simple la granita dintre vieti, iar asta nu se uita niciodata..... si nu pot decat sa multumesc!....

Alte articoleVezi toate articolele

Anumite tehnici de meditatie pot promova gandirea creativa. Acesta este rezultatul unui studiu realizat de psihologul cognitiv Lorenza Colzato, Leiden University, publicat in 'Frontiers in Cognition...
Dr. Rodica Cibea, medic specialist in diabet, nutritie si boli metabolice / Foto: MedLife Postul Pastelui se apropie de final si odata cu acesta se vad si efectele modificarii dietei asupra...