Publicat la: 
23/11/2012

dr. Vlad Stroescu

La cursurile de psihologie medicală pe care le-am urmat când eram student, ni se spunea că orice om bolnav suferă o regresie, adică o revenire a psihicului şi comportamentului său în copilărie. Acest fenomen – am fost învăţat – ar fi normal şi chiar benefic, pentru că un copil se lasă îngrijit, este aşadar compliant la tratament.

Mai târziu, când am devenit rezident de psihiatrie, am aflat din unele cărţi – în primul rând de la Herni Ey preluând o mai veche teorie a lui Hughlings Jackson, că orice tulburare psihică este o regresie. Aşadar, în psihiatrie, regresia nu mai e normală, ci e chiar o definiţie a patologicului. Sensul termenului de regresie este mai larg: nu e doar o întoarcere într-un stadiu anterior ontogenetic, cum e copilăria, ci într-un stadiu structural inferior al conştiinţei şi personalităţii, şi se însoţeşte de o rupere progresivă de realitate, care poate merge până la izolarea totală într-o lume a halucinaţiei, aşa cum se întâmplă în vis sau în delirium. Întrucât orice boală a corpului implică și o suferinţă a minţii, regresia superficială despre care este vorba în primul paragraf e doar un caz particular.

Pe măsură ce mă familiarizam cu universul spitalicesc (psihiatric şi nu numai), a devenit repede evident că regresia legată de boli nu este un fenomen doar individual, ci şi social. Spitalul este o lume regresată, de data asta într-un stadiu anterior istoriei omenirii. O regresie antropologică. Nu trebuie să ne fie teamă să o spunem: spitalele nu sunt democraţii moderne, ci mai curând lumi feudale, în care ierarhia nu ţine doar de profesionalism, ci de putere şi teritoriu. Deşi însăşi scopul existenţei spitalului este pacientul, acesta din urmă este mereu în rangul cel mai de jos al ierarhiei. Acesta este paradoxul dezumanizării în medicină: diminuarea statutului de om în scopul de a face bine.

Uneori, nu există niciun leac aparent: într-o secţie de terapie intensivă nu e timp şi loc pentru demnitatea de care beneficiem în altă parte Chirurgul nu se poate gândi la cel de pe masa de operaţie ca la un om, infinit de complex, cu viaţa, sentimentele şi pasiunile lui – va trebui să şi-l imagineze ca pe un obiect asupra căruia se poate interveni, ca să-şi facă treaba bine. De asta nu e recomandat unui medic să-şi trateze apropiaţii. Pacienţii spitalizaţi trebuie să se supună unei autorităţi uniformizante (de exemplu, toţi trebuie să poarte pijamale, să urmeze un orar strict, etc.)

Ca și în boala psihică, riscul ultim este izolarea, ruperea de realitatea convențională a bunului simț.

Şi atunci? E spitalul, deși un loc absolut necesar, inerent defect? Nu putem face nimic în privinţa asta?

Pentru Herni Ey, boala psihică nu e doar regresie, ci conflictul dintre regresie şi tendinţa permanentă spre mai bine, de vindecare. E conflictul dintre regresie şi progres. Tabloul clinic nu e niciodată imaginea patologicului, ci imaginea adaptării la patologic, în scopul supravieţuirii. E valabil pentru orice boală, și pentru starea de sănătate, de altfel.

Ar trebui să fie valabil şi pentru mediul spitalicesc.

Faptul că suntem conştienţi de elementul non-personal, regresiv și diminuant al medicinii, ne obligă  să ne străduim să fim cu un pas înaintea lui, să evoluăm permanent. Când Michel Foucault scria că orice instituţie care nu evoluează se perverteşte avea cu siguranță și spitalele în minte. Pe lângă rigorile necesare din spital, există nenumărate aspecte regresive care sunt pur și simplu dăunătoare, rodul unei proaste adaptări, al obiceiurilor maligne sedimentate de-a lungul deceniilor: carierismul, moartea domnului Lăzărescu, plățile informale, fenomene de tip Rosenhan, etc. Ar trebui să începem cu aceste probleme evidente și să nu ne mulțumim niciodată cu un status-quo.

În locul resemnării și dis-adaptării, ceea ce putem să facem este să acceptăm că,  tot așa cum niciodată medicina nu-și va epuiza obiectul, lupta de a face din mediul medical un loc mai bun nu are cum să aibă sfârșit. Și că ea ne definește, în cele din urmă. Abdicarea de la ea înseamnă abdicarea de la medicină.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Categorie Medlife: 
Taguri Medlife: 

Comentarii

Domnule doctor, ati fost vreodata internat? Sper ca raspunsul este pozitiv, altfel nu-mi pot explica de unde atata cunoastere despre sentimentele/senzatile/trairile celor de pe patul de spital. Cu stima, de altfel...

" Pacienţii spitalizaţi trebuie să se supună unei autorităţi uniformizante (de exemplu, toţi trebuie să poarte pijamale, să urmeze un orar strict, etc.) "

Prima parte m-a pus un pic pe ganduri, insa partea din paranteza m-a bulversat.
Intrebarea mea e: de ce? (de ce TREBUIE ca pacientul sa traiasca in pijamale; sa-si vada rudele doar de la 3 la 5?)

Excelent articol, felicitări!
Exact asta ar trebui făcut: având în vedere tendinţele de degradare a celuilalt care se manifestă la oamenii care au putere asupra altora (în spitale, închisori, şcoli etc.), ar trebuie luate măsuri care să contracareze tocmai aceste tendinţe - începând cu modul în care e organizată sala de aşteptare, un important preambul la relaţia medic-pacient.

Articolul ma priveste indirect dar sunt întru totul de acord cu teoria ca spitalele si mai ales cele de psihiatrie nu sunt locuri de vindecare ci mai degraba locuri de punitie unde legea ierarhiei poate genera spatii propice pentru cele mai reprobabile fapte de violenta corporala. Intrebarea mea este: cum se face ca acest lucru se mentine în Romania (diferenta fata de tarile dezv. din vestul Europei este absolut recunoscuta)de decenii si nu pare sa se schimbe vreodata. Este aceasta realitate o consecinta a apartenentei la ortodoxie, conf. careia bolnavul psihic are pe diavolul în el? Este aceasta explicatia pentru care preotii ortodoxi încarca bolnavii psihici cu canoane grele pe viata si le recomanda un exorzist în loc sa-i trimita la un medic psihiatru?

Paradoxal, spitalele SUNT locuri ale vindecării. Articolul de față se referă doar la aspecte sociale. În ce măsură ele afectează actul medical în sine, e altă poveste. Sau multe alte povești.

si ce parere aveti despre batranii care se retrag intr-o lume halucinanta? Pentru ca la varsta a 3-a se intra pe o panta in care omul se ingrijeste din ce in ce mai putin de el si incepe sa traiasca "in trecut", parca idealizand timpurile din tinerete.

Exista vindecare sau macar o viata normala in cazul psihozei . Fiica mea are 23 de ani , studenta in Anglia la psihologie si este internata intr-un spital din Anglia cu acest diagnostic.

"Psihoză" e un termen vag. Dacă sunt prezente elemente psihotice, indiferent de tulburarea în care apar, pot să vă spun că e sigur nevoie de tratament, adesea pe termen mediu și lung. Tratamentele actuale sunt eficace, și DA, viața normală este posibilă în aceste condiții. E de fapt dezidederatul ultim al oricărui tratament.

Chiar daca ,,razboiul" este departe de a se fi incheiat, eu cred ca lupta pentru un mediu medical mai bun este castigata, cu fiecare din noi, cu fiecare medic si mecanism medical de care avem nevoie, intelegand ca doar impreuna avem rezultate pentru pacient si feed- back pentru medic. Trebuie doar inlaturata reticenta care ne caracterizeaza... si da, exista chirurgul implacabil in timpul celor sase ore de interventie, coplesit de gesturi simple la granita dintre vieti, iar asta nu se uita niciodata..... si nu pot decat sa multumesc!....

Adaugă comentariu nou

Alte articoleVezi toate articolele

Consumatorii sunt avertizati sa nu mai spele carnea cruda de pui deoarece aceasta practica creste riscul de intoxicatii alimentare. Un sondaj online, la care au participat 4500 de adulti din Marea...
Conexiuni nervoase / Foto: Captura Vimeo Oamenii de stiinta au descoperit un set de proteine care joaca un rol important in dezvoltarea a nu mai putin de 130 de afectiuni cerebrale. Cercetarea a...