1 A B C D E F G H I L M N P R S T U V
Ac. Anti-HE IgM
Descriere

Virusul hepatitei E este un virus neanvelopat cu genom ARN , implicat in etiologia unor hepatite nonA non B transmise pe cale fecal orala. Hepatita cu VHE evolueaza sever la gravide si este o cauza de mortalitate perinatala. Mai mult de 25 % din cazurile survenite in ultimul semestru de sarcina dezvolta insuficienta hepatica. Mortalitatea este cauzata de tulburari de coagulare.
Calea de transmiterea virusului este fecal orala. In tarile aflate in curs de dezvoltare au fost intalnite epidemii hidrice.
Perioada de incubatie este in jur de o luna si jumatate. In marea majoritate a cazurilor sunt asimptomatice. Pacientul poate prezenta hepatomegalie, febra, cresterea moderata a transaminazelor, simptomatologie asemanatoare hepatitei cu virusul A¹.

Recomandari

Determinarea anticorpilor IgM anti HVE este recomandata in:
- diagnosticul infectiei acute /recente cu HEV (mai intai in serul pacientilor apar anticorpii anti HEV IgM, apoi cei de tip IgG)²

Interpretare valori mici

Absenta anticorpilor IgM anti HEV indica absenta unei hepatite acute/recente cu VHE;

Interpretare valori mari

Prezenta anticorpilor IgG anti HEV indica o infectie acuta/recenta cu HEV; anticorpii de tip IgM pot fi detectati pana la 6 luni de la debutul simptomelor²

Limite si interferente biologice

Lipsa anticorpilor de tip IgM din serul pacientilor, nu certifica lipsa infectarii cu HEV in special in cazul pacientilor imunocompromisi; In cazul suspiciunii clinice/ contextului epidemiologic se recomanda determinarea ARNului viral din sange;

Acid homovanilic
Descriere

Acidul homovanilic (HVA) este un produs de degradare al catecolaminelor. Catecolaminele sunt sintetizate in creier, medulosuprarenala, celulele cromafine dispersate in alte tesuturi si in terminatiile nervoase ale sistemui nervos simpatic (1). Pasul initial in sinteza catecolaminelor este conversia tyrozinei in L-dopa (3,4-dihidroxi-fenilalanina) sub actiunea tyrozinhidroxilazei. Printr-o succesiune de reactii, L-dopa este succesiv transformata in Dopamina (D), Norepinefrina (noradrenalina) (NE) si Epinefrina (adrenalina) (E), ultimele trei amine fiind cunoscute generic sub denumirea de catecolamine. Catecolaminele sunt metabolizate prin reactii catalizate de doua enzime: COMT (catechol – O – metiltransferaza) si MAO (monoamin oxidaza). In prim pas, produsii de degradare sunt:
• Din Dopamina: 3-metoxi-tiramina si 3,4-dihidroxi-fenilacetic acid
• Din Norepinefrina: Normetanefrina (NMN) si 3,4-dihidroxi-mandelic acid
• Din Epinefrina: Metanefrina (MN) si 3,4-dihidroxi-mandelic acid
Sub actiunea acelorasi enzime (COMT si MAO) asupra acestor produsi intermediari se formeaza produsii finali ai degradarii catecolaminelor. Astfel, produsul final al degradarii Dopaminei este Acidul Homovanilic (HVA). Produsul final al degradarii Norepinefrinei si Epinefrinei, respectiv Normetanefrinei si Metanefrinei este Acidul Vanilmandelic (VMA) (1).
Similar feocromocitomului, neuroblastomul este o tumora cu origine in creasta neurala si apare la nivelul suprarenalelor. Este a doua cea mai frecventa tumora maligna la copii, de regula aparand inaintea varstei de 3 ani. Desi producatoare de catecolamin, simptomele neuroblastomului se datoreaza mai curand masei tumorale decat hipertensiunii care, de regula este moderata sau chiar absenta. La momentul diagnosticarii, circa 90% din pacienti au in urina valori ridicate de acid homovanilic (HVA) si aproape 75% din pacienti au valori crescute ale acidului vanilmandelic (VMA); se recomanda dozarea in urina a ambilor produsi de metabolism al catecolaminelor. Metanefrinele urinare pot fi de asemenea crescute in neuroblastom dar nu reprezinta un marker bun pentru aprecierea tumorii reziduale (2)

Recomandari

Dozarea in urina a HVA este indicata in (3):
• Diagnosticul neuroblastomului si urmarirea evolutiei la tratament a pacientilor diagnosticati
• Ca marker secundar alaturi de catecolamine si metanefrine in diagnosticul feocromocitomului si al altor tumori provenind din creasta neurala (ganglioblastom, ganglioneurom)
Pentru cresterea sensibilitatii diagnostice, se recomanda ca dozarea VMA urinar sa se faca impreuna cu dozarea acidului homovanilic (HVA) urinar

Interpretare valori mici

Fara semnificatie clinica

Interpretare valori mari

Valori crescute ale HVA in urina se intalnesc in :
• neuroblastom, feocromocitom, ganglioblastom, ganglioneurom

Limite si interferente biologice

O serie de medicamente si alimente interfera cu eliminarea urinara a HVA si cu tehnicile de dozare.
Valori fals crescute pot apare in cazuri de hipoglicemii (pacienti care nu se pota alimenta per os sau stari de inanitie), anxietate, stress, efort fizic intens.

Ac. Anti-HE IgG
Descriere

Virusul hepatitei E este un virus neanvelopat cu genom ARN , implicat in etiologia unor hepatite nonA non B transmise pe cale fecal orala.

Hepatita cu VHE evolueaza sever la gravide si este o cauza de mortalitate perinatala.

Mai mult de 25 % din cazurile survenite in ultimul semestru de sarcina dezvolta insuficienta hepatica.

Mortalitatea este cauzata de tulburari de coagulare. Calea de transmiterea virusului este fecal orala.

In tarile aflate in curs de dezvoltare au fost intalnite epidemii hidrice.

Perioada de incubatie este in jur de o luna si jumatate. In marea majoritate a cazurilor sunt asimptomatice.

Pacientul poate prezenta hepatomegalie, febra, cresterea moderata a transaminazelor, simptomatologie asemanatoare hepatitei cu virusul A¹.

Recomandari

Determinarea anticorpilor IgG anti HVE este recomandata in diagnosticul infectiei cu HEV; anti HEV IgG este testul serologic recomandat pentru a determina o expunere in trecut la HEV².

Interpretare valori mici

Absenta anticorpilor IgG anti HEV indica absenta unei infectii cu HEV in antecedente;

Interpretare valori mari

Prezenta anticorpilor IgG anti HEV indica prezenta in antecedente a unei infectii cu HEV; anticorpii de tip IgG pot fi detectati pana la cativa ani de la infectare².

Limite si interferente biologice

In cazul in care anticorpii IgG sunt nedetectabili, dar se suspicioneaza o infectie cu VHE (context clinic/ epidemiologic), analiza se va repeta, existand situatii in care anticorpii IgG se pozitiveaza la 3-4 saptamani de la debutul clinic.

Ac. anti-HD IgM
Descriere

Virusul delta este un virus ARN, cu un genom mic, si care, pentru a se putea replica, are nevoie de prezenta virusului B (virus helper). Acesta ii confera o anumita structura (incapsidarea in antigenul HBs) necesara cuplarii virusului delta de receptorii hepatocitelor. ¹ Ca urmare, infectia cu virus Delta este obligatoriu asociata cu infectia cu virus B.
Virusul D se transmite similar virusului B, pe cale sexuala sau percutanat prin contact cu sangele infectat sau produse din sange infectate.(4)
Coinfectia (infectarea in acelasi timp atat cu virusul B cat si cu virusul D) de obicei determina o boala acuta, autolimitanta, urmata de vindecare. ²
In schimb, suprainfectia (infectare ulterioara cu VHD la un purtator cronic de VHB) creste riscul de cronicizare si de aparitie a hepatitei fulminante.
Hepatita cu VHD este frecvent severa, cu o mortalitate relativ crescuta in formele acute si cu evolutie catre ciroza in formele cronice. Infectia cronica prezinta o mortalitate mai ridicata comparativ cu alte tipuri de hepatite virale.²
De obicei, anticorpii anti VHD apar in ser la scurt timp de la aparitia simptomelor.²
Coinfectia acuta se caracterizeaza prin prezenta anticorpilor anti HBc IgM in serul pacientilor (marker pentru infectia recenta cu VHB), alaturi de antigenul HBs pozitiv. ²

Recomandari

Determinarea anticorpilor anti-VHD se face numai in cazul pacientilor diagnosticati cu infectie cu virusul hepatitei B (Ag HBs prezent)²
Determinarea anticoprilor anti-VHD IgM este recomandata in
• diagnosticul infectiei acute/cronice cu VHD ( titruri scazute de anticorpi IgM pot fi prezente si in infectiile persistente)²;
• monitorizarea infectiei, alaturi de ARN VHD (titrul anticorpilor se coreleaza cu replicarea virala); negativarea Ac anti HD IgM este un semn bun in evolutia bolii (vindecare, activitate redusa a bolii)
• monitorizarea eficientei terapiei antivirale;

Interpretare valori mici
Interpretare valori mari

• prezenta in ser a IgM anti VHD denota o infectie acuta / reactivarea unei infectii cronice cu VHD; ³
• prezenta unor tituri scazute de anticorpi anti HD IgM poate fi singurul marker in cazul unei infectii autolimitate;
• in cazul unei suprainfectii in faza acuta, titrurile pot fi mari.

Limite si interferente biologice

Diferentierea unei hepatite acute de una cronica cu VHD nu poate fi facuta in cazul persistentei unei reactii pozitive pentru Ac anti HD IgM in forma cronica.
Reactii negative pentru anticorpii anti HD se pot intalni in cazul persoanelor imunodeprimate.

Androstendion
Descriere

Androstendionul este un hormon steroid alcatuit din 19 atomi de carbon, care, impreuna cu dehidroepiandrosteronul (DHEA) si forma sulfatata a acestuia (DHEAS), formeaza androgenii produsi de glandele suprarenale si de gonade pornind de la colesterol. Este principalul precursor al androgenilor activi (testosteron si dihidrotestosteron) si al estrogenilor (estrona si estradiol).

Androstendionul detine aproximativ o zecime din puterea androgenica a testosteronului (1).

Androstendionul este produs in principal de gonade, aportul corticosuprarenalei fiind minor.

Sub reglarea ACTH, androgenii sunt secretati sincron cu cortizolul.

Existe 3 mecanisme de control neuroendocrin: 1) secretie episodica si circadiana sincronizata de ACTH si CRH, 2) ca raspuns al axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal la stress, 3) feed-back negativ, in special al cortizolului asupra secretiei de ACTH.

Numeroase alte semnale endocrine sunt co-reglatoare ale secretiei de steroizi androgeni: prolactina, estrogenii, factorul de crestere epidermal (EGF), prostaglandinele, angiotensina, hormonul de crestere (GH), hormoni gonadotropi, β-lipotropina, β-endorfinele. La nivelul gonadelor, reglarea secretiei de steroizi androgeni este asigurata de FSH si LH.

Studii recente au pus in evidenta cresteri ale steroizilor androgeni la adulti cu hiperprolactinemie, corectate dupa tratament cu bromcriptina si normalizarea concentratiilor plasmatice de prolactina. Citokinele interfera de asemenea cu steroidogeneza atat la nivelul corticosuprarenalei cat si al testiculelor si ovarelor.

Interleukina-1 (IL-1, α si β) si factorul de necroza tumorala-α (TNF-α) regleaza axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenala la diferite nivele cu cresterea producerii de cortizol, androstendion, DHEA si DHEAS si acumularea la nivelul celulei a mARN pentru STAR (steroidogenic acute regulatory proteine), 17α-hidroxilaza/17,20 liazei si 3β-hidroxisteroid-dehidrogenazei-2.

Steroizii androgeni sunt secretati in cantitati mai mici in copilarie, producerea lor crescand cu varsta, paralel cu cresterea cortexului suprarenal. Cresterea secretiei incepe in jurul varstei de 6 – 7 ani la fetite, respectiv 7 – 8 ani la baieti si continua sa creasca pana spre finalul pubertatii.

Adrenarha (secretia steroizilor sexuali) precede gonarha (secretia hormonilor sexuali la nivelul gonadelor).

Perturbariale cailor enzimatice atat in zona reticulara cat si in zona fasciculata au drept consecinta aparitia hirsutismului si virilizarii la femei, respectiv feminizare la barbati (2). Fiind in majoritate produs la nivelul ovarelor, androstendionul este singurul steroid androgen a carui concentratie plasmatica este mai mare la femei tinere in premenopauza decat la barbati.

Dupa menopauza, productia la nivelul ovarelor diminueaza semnificativ, injumatatindu-se.

Dar chiar si postmenopauza, androstendionul este principalul steroid sexual produs de ovar (3).

Hiperplazia corticosuprarenala congenitala (HCC) sau sindromul adrenogenital, reprezinta un grup de afectiuni autozomal recesive ce afecteaza sinteza enzimelor necesare producerii cortizolului la nivelul corticosuprarenalei. Scaderea concentratiei de cortizol duce, prin feed-back negativ, la cresterea secretiei de ACTH la nivelul hipofizei cu producerea de hiperplazie a cortexului suprarenal.

Productia in exces a hormonilor proximali defectului enzimatic da nastere la o simptomatologie variata (3).

Cea mai frecvent intalnita forma de HCC este cea datorata unui deficit genetic in producerea de 21-hidroxilaza.

Varianta clasica de HCC se identifica la nou-nascut sau in prima copilarie prin insuficienta corticosuprarenala si virilitate (hermafroditism la nou-nascutul de sex feminin), cu sau fara pierdere salina. Forma non-clasica se identifica in copilarie, pubertate sau la adultul tanar prin hirsutism, amenoree si infertilitate. La femei simptomatologia este similara cu cea a ovarului polichistic.

Barbatii prezinta pubertate precoce si infertilitate (4) Pe langa deficitul de 21-hidroxilaza, deficitul genetic al altor doua enzime implicate in steroidogeneza cu repercursiuni asupra sintezei steroizilor sexuali implica 3β-hidroxisteroid-dehidrogenazei si 17-hidroxilaza/17,20-liaza. 3β-hidroxisteroid-dehidrogenazei (3β-HSD) este codificata de doua gene: HSD3BI si HSD3BII.

Prima se exprima la nivelul corticosuprarenalei si gonadelor, cea de a doua la nivelul placentei, pielii si altor tesuturi periferice, unde, de regula, producerea enzimei ramane intacta. 3β-HSD este responsabila de conversia pregnenolonului, 17-OH-pregnenolonului si DHEA (respectiv 5Δ steroizi) in progesteron, 17-OH-progesteron si androstendion (respectiv 5Δ steroizi); deficitul enzimatic duce la acumularea 5Δ si scaderea sintezei de 4Δ steroizi.

Pacientii prezinta manifestari de deficit de glucocorticoizi, insotit sau nu de pierdere salina.

Barbatii prezinta masculinizare incompleta iar femeile pot fi normale sau pot avea ambiguitate genitala.

O varianta cu debut tardiv a acestui deficit este asociata la femei cu manifestari tipice ovarului polichistic, respectiv hirsutism, oligomenoree si infertilitate. 17-hidroxilaza este codificata de CYP17 (P450c17), gena ce codifica si 12,20-liaza. 17-hidroxilaza catalizeaza conversia pregnenolonului si progesteronului in derivatii 17-hidroxilati, iar 17,20-liaza conversia derivatilor 17-hidroxilati ai pregnenolonului si progesteronului in DHEA, respectiv androstendion.

In urma deficitului enzimatic se produc acumulari ale hormonilor proximali nemetabolizati, cu deficit de steroizi sexuali. Excesul de hormoni neprelucrati este dirijat spre formare de mineralocorticoizi, pacientii prezentant hipertensiune si hipopotasemie. (4)

Sindromul ovarelor polichistice este un sindrom de disfunctie ovariana caracterizat prin hiperandrogenism, tulburari menstruale si ovare polichistice. Se asociaza cu risc crescut de diabet si afectiuni cardiovasculare (3)

Recomandari

Dozarea androstendionului se recomanda in:

  • • Diagnosticul si diagnosticul diferential al hiperandrogenismului si sindromului ovarelor polichistice in special la femei ce prezinta hirsutism, virilizare, oligomenoree, infertilitate

  • • Diagnosticul si monitorizarea tratamentului substitutiv al hiperplaziei congenitale de corticosuprarenala

  • • Diagnosticul unei adrenarhe premature

 

Interpretare valori mici

Valori scazute ale androstendionului plasmatic se intalnesc in:

  • • Siclemie

  • • Insuficienta corticosuprarenala si ovariana

 

Interpretare valori mari

Valori crescute ale androstendionului plasmatic se intalnesc in:

  • • Sindromul Stein-Leventhal (sindromul ovarului polichistic, acumulri anormale de foliculi imaturi)

  • • Sindrom Cushing

  • • Tumori ovariene

  • • Tumori ectopice producatoare de ACTH

  • • Hiperplazie corticosuprarenala congenitala hiperplazie stromala ovariana

  • • Osteoporoza la femei

 

Limite si interferente biologice

La pacientii cu HCC, nivelul plasmatic al hormonilor steroizi fluctueaza in functie de ritmul circadian de sinteza dar si de administrarea glucocorticoizilor de substitutie; se recomanda ca recoltarea de sange sa se faca dimineata, inainte de administrarea dozei de glucocorticoizi

Amoniac
Descriere

Amoniacul, principalul produs al catabolismului amino-acizilor, este sintetizat prin actiunea bacteriilor asupra proteinelor intestinale si hidroliza glutaminei in rinichi.

In mod normal, ficatul inlatura cea mai mare cantitate de amoniac prin circulatia portala si transforma amoniacul in uree (ciclul ureei Krebs-Henseleit) care apoi este excretata in urina.

Acest proces de formare a ureei este esential pentru organism, deoarece nivelurile crescute de amoniac in sange afecteaza echilibrul acido-bazic si activitatea cerebrala.

La pH-ul fiziologic, amoniacul este prezent aproape in intregime sub forma sa ionizata (NH4+).

Hiperamoniemia este rezultatul tulburarilor structurale sau functionate ale metabolismului azotat hepatic.

Recomandari

diagnosticul sindromului Reye;stabilirea evolutiei hepatopatiilor severe si a raspunsului acestora la tratament; chimioterapia agresiva (poate conduce la hiperamoniemie chiar in absenta unei disfunctii hepatice); terapia cu acid valproic (poate conduce la hiperamoniemie tranzitorie, in special la copii); anumite anomalii metabolice ereditare (deficit de ornitin-carbamoiltransferaza, citrulinemie, acidurie arginin-succinica); cazuri inexplicabile de letargie si varsaturi, de encefalopatie sau la orice nou-nascut cu deteriorare neurologica de cauza incerta; monitorizarea pacientilor cu alimentatie parenterala totala.

Interpretare valori mici

Scaderea amoniacului se poate intalni in:

  • hiperornitinemie (deficit de activitate a ornitinaminotransferazei) cu atrofie in spirala a coroidei si retinei;

  • hipertensiune esentiala;

  • hipertensiune maligna;

  • administrarea unor medicamente: antibiotice cu spectru larg, lactuloza, lactobacilus, levodopa, saruri de potasiu.

 

Interpretare valori mari

Cresterea amoniacului (hiperamoniemia) se poate intalni in:

  • anomalii metabolice ereditare: deficit de ornitin carbamoiltransferaza, citrulinemie, acidurie arginin-succinica;

  • hiperamonemia tranzitorie a nou-nascutului (de etiologie necunoscuta, poate fi fatala in primele 48 de ore);

  • afectiuni hepatice severe: necroza hepatica severa, ciroza in stadiul terminal, dupa hepatectomie, in ciroza poate aparea dupa realizarea unui sunt portocav;

  • coma hepatica; - infectie de tract urinar cu distensie si staza;

  • tratamentul cu valproat de sodiu/ acid valproic;

  • hemoragia gastro-intestinala;

  • sindromul Reye;

  • exercitii fizice intense;

  • hemoliza;

  • fumat, consum de alcool;

  • defecte in ciclul ureei;

  • chimioterapia in doze mari;

  • mielomul multiplu (mai ales cu determinari meningiene);

  • alimentatia parenterala totala;

  • administrarea unor medicamente: acetazolamida, barbiturice, narcotice, diuretice de ansa si tiazidice.

 

Limite si interferente biologice

n/a

Alfa fetoproteina
Descriere

AFP este o glicoproteina care, din punct de vedere electroforetic, apartine fractiei alfa-1 globulinelor.

Impreuna cu CEA (antigen carcinoembrionar) face parte din grupul antigenelor oncofetale, fiind sintetizata in tractul gastrointestinal, ficat si sacul vitelin. In functie de varsta gestationala, AFP ajunge pe cale transplacentara in circulatia materna, atingand un maximum de concentratie in saptamanile 32-36.

Dupa nastere, nivelul seric de AFP scade progresiv, cu timp de injumatatire de aproximativ 4-7 zile, astfel ca valori similare cu ale adultului normal sunt atinse abia dupa aproximativ 10 luni de viata extrauterina.

AFP in asociere cu estriol liber (neconjugat) si hCG (hormon corionic gonadotrop) reprezinta parametrii biologici folositi in interpretarea screeningului prenatal de trimestru II

Este considerat marker tumoral in urmatoarele afectiuni maligne: carcinom hepatocelular primar, tumori testiculare si ovariene

La adult se intalnesc concentratii crescute de AFP- tranzitorii sau persistente - in afectiuni benigne cum ar fi: defecte de tub neural, hepatite virale, ciroza biliara primitiva, afectiuni hepatobiliare, sindrom ataxie-telangiectazie, sindrom Wiskott-Aldrich, sarcina multipla, boli autoimune, tirozinemia ereditara.

Recomandari

AFP este recomandat ca marker tumoral si marker de monitorizare a tratamentului in urmatoarele afectiuni maligne: carinom hepatocelular primar, tumori testiculare si ovariene

Este indicat in monitorizarea pacientilor cu ciroza hepatica pentru depistarea precoce a cancerului hepatic precum si in monitorizarea pacientilor cu risc crescut de tumori germinative

Ca marker de screening prenatal de trimestru II (Triplu Test), impreuna cu Estriol liber (neconjugat) si hCG (hormon corionic gonadotrop) in saptamanile 14 – 19 de sarcina (interval optim: saptamana 16 – 18) ; pentru interpretare in sistem Prisca se solicita ecografia morfofetala si completarea datelor din chestionarul special

Interpretare valori mici

La gravide rezultatele se interpreteaza in functie de varsta gestationala.

In cadrul interpretarii screeningului prenatal de trimestru II, valorile scazute cresc predictia pentru: sindrom Down (trisomia 21), trisomia 18.

In sarcina, valori scazute se coreleaza cu moarte fetala, supraestimarea varstei gestationale, coriocarcinom, mola hidatiforma.

Interpretare valori mari

In sarcina, valori crescute se coreleaza cu: risc crescut pentru gemelaritate, defecte deschise de tub neural fetal (anencefalie sau spina bifida deschisa, mielocel), defecte ale peretelui ventral (omfalocel, gastroschizis), atrezie intestinala, hepatita, hidrops fetal, moarte intrauterina, hemoragie feto-materna, nefropatii congenitale cu proteinurie.

La adult, valori crescute se intalnesc in:

  • Afectiuni maligne: seminomul testicular, cancer ovarian, carcinomul hepatic; cu grad redus de specificitate pot apare valori crescute in tumori gastrointestinale, pancreatice, pulmonare.

  • Afectiuni benigne: hepatita virala, hepatita cronica, ciroza, afectiuni hepato-biliare, rinichiul polichistic, boli autoimune.

 

Limite si interferente biologice

In tumorile testiculare in stadiu I se pot inregistra uneori valori normale ale AFP Dupa amniocenteza valoarea obtinuta pentru AFP nu corespunde nivelului real.

Femeile cu diabet zaharat au valori cu 20-40 % mai reduse decat femeile non-diabetice.

Valorile obtinute prin diverse tehnici pot varia datorita diferentelor de specificitate si sensibilitate ale metodelor.

Pentru monitorizarea unei afectiuni maligne se recomanda utilizarea aceleiasi tehnic

Ag. carcinoembrionar (CEA)
Descriere

CEA este o glicoproteina cu rol in adeziunea celulara. Structuri din molecula servesc ca liganzi de tip L-selectin si E-selectin in carcinomul de colon fapt ce poate fi critic in diseminarea celulelor carcinomatoase in cancerul de colon. La fel ca AFP (alfa-fetoproteina), CEA (antigen carcinoembrionar) apartine grupului antigenelor oncofetale care sunt produse in perioada embrionara si fetala. Sinteza CEA este supresata dupa nastere, ca urmare valorile acestuia sunt scazute la adultul sanatos. In serul persoanelor cu carcinom colorectal, carcinom gastric, carcinom de pancreas, carcinom pulmonar, carcinom mamar, carcinom cervical, carcinom ovarian si carcinom medular tiroidian, valorile CEA sunt mai ridicate decat la indivizii sanatosi.

Recomandari

CEA este utilizat ca marker tumoral pentru monitorizarea pacientilor dupa rezectia chirurgicala a tumorii sau ca raspuns la tratament anticanceros precum si pentru stabilirea prognosticului.

Interpretare valori mici

Fara semnificatie clinica

Interpretare valori mari

Valori crescute se intalnesc in:
• Afectiuni maligne: cancer colorectal, cancer gastric, cancer pancreatic, cancer pulmonar, cancer mamar metastazat, cancer ovarian, cancer cervical, cancer renal, cancer medular tiroidian, neuroblastom, leucemie,
• Afectiuni benigne: sarcina, insuficienta renala cronica, boala fibrochistica a sanului, colita ulcerativa, polipoza rectala, ciroza (in special alcoolica), pancreatita, boala Crohn, colecistite, BPOC (boala pulmonara obstructiva cronica), emfizem pulmonar, bronsita, afectiuni pulmonare infectioase. Dupa remisia clinica nivelul de CEA revine la normal. Persistenta dupa remitere clinica a valorilor crescute poate sugera recurenta unei afectiuni neoplazice.

Limite si interferente biologice

CEA nu trebuie folosit in scop de screening.
Cresteri usoare sau moderate (rar peste 10 ng/mL) sunt intalnite la fumatori.
Sunt numeroase forme de cancer care nu produc cresteri ale concentratiei serice de CEA.

Valorile obtinute prin diverse tehnici pot varia datorita diferentelor de specificitate si sensibilitate ale metodelor. Pentru monitorizarea unei afectiuni maligne se recomanda utilizarea aceleiasi tehnici.

Acid vanilmandelic
Descriere

Acidul vanilmandelic (VMA) este un produs de degradare al catecolaminelor. Catecolaminele sunt sintetizate in creier, medulosuprarenala, celulele cromafine dispersate in alte tesuturi si in terminatiile nervoase ale sistemui nervos simpatic (1). Pasul initial in sinteza catecolaminelor este conversia tyrozinei in L-dopa (3,4-dihidroxi-fenilalanina) sub actiunea tyrozinhidroxilazei. Printr-o succesiune de reactii, L-dopa este succesiv transformata in Dopamina (D), Norepinefrina (noradrenalina) (NE) si Epinefrina (adrenalina) (E), ultimele trei amine fiind cunoscute generic sub denumirea de catecolamine. Catecolaminele sunt metabolizate prin reactii catalizate de doua enzime: COMT (catechol – O – metiltransferaza) si MAO (monoamin oxidaza). In prim pas, produsii de degradare sunt:
• Din Dopamina: 3-metoxi-tiramina si 3,4-dihidroxi-fenilacetic acid
• Din Norepinefrina: Normetanefrina (NMN) si 3,4-dihidroxi-mandelic acid
• Din Epinefrina: Metanefrina (MN) si 3,4-dihidroxi-mandelic acid
Sub actiunea acelorasi enzime (COMT si MAO) asupra acestor produsi intermediari se formeaza produsii finali ai degradarii catecolaminelor. Astfel, produsul final al degradarii Dopaminei este Acidul Homovanilic (HVA). Produsul final al degradarii Norepinefrinei si Epinefrinei, respectiv Normetanefrinei si Metanefrinei este Acidul Vanilmandelic (VMA) (1).
Similar feocromocitomului, neuroblastomul este o tumora cu origine in creasta neurala si apare la nivelul suprarenalelor. Este a doua cea mai frecventa tumora maligna la copii, de regula aparand inaintea varstei de 3 ani. Desi producatoare de catecolamin, simptomele neuroblastomului se datoreaza mai curand masei tumorale decat hipertensiunii care, de regula este moderata sau chiar absenta. La momentul diagnosticarii, circa 90% din pacienti au in urina valori ridicate de acid homovanilic (HVA) si aproape 75% din pacienti au valori crescute ale acidului vanilmandelic (VMA); se recomanda dozarea in urina a ambilor produsi de metabolism al catecolaminelor. Metanefrinele urinare pot fi de asemenea crescute in neuroblastom dar nu reprezinta un marker bun pentru aprecierea tumorii reziduale (2)

Recomandari

Dozarea in urina a VMA este indicata in (3):
• Diagnosticul neuroblastomului si urmarirea evolutiei la tratament a pacientilor diagnosticati
• Ca marker secundar alaturi de catecolamine si metanefrine in diagnosticul feocromocitomului si al altor tumori provenind din creasta neurala (ganglioblastom, ganglioneurom)
Pentru cresterea sensibilitatii diagnostice, se recomanda ca dozarea VMA urinar sa se faca impreuna cu dozarea acidului homovanilic (HVA) urinar

Interpretare valori mici

Valori scazute ale VMA urinar pot apare in urina alcalina (uremii)

Interpretare valori mari

Valori crescute ale VMA in urina se intalnesc in :
• neuroblastom, feocromocitom, ganglioblastom, ganglioneurom

Limite si interferente biologice

La copii sanatosi pana in 15 ani, VMA urinar prezinta valori mai ridicate si mai variabile decat la adulti (2)
O serie de medicamente si alimente interfera cu eliminarea urinara a VMA si cu tehnicile de dozare.
Valori fals crescute pot apare in cazuri de hipoglicemii (pacienti care nu se pota alimenta per os sau stari de inanitie), anxietate, stress, efort fizic intens.

Acid hipuric
Descriere

Bilirubina este transportata la ficat legata de albumina (forma indirecta), unde va fi conjugata cu acid glucuronic sub actiunea UDP-glucuroniltransferazelor. Bilirubina astfel conjugate este transportata in canaliculele biliare, de unde este eliminata impreuna cu bila in caile biliare si apoi in intestin, unde sufera reduceri succesive cu formare de urobilinogen si stercobilinogen. Cea mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbita intestinal, ajunge prin circulatia portala la ficat, iar o mica parte este eliminata prin fecale alaturi de stercobilinogen. Stercobilinogenul si o mica parte din urobilinogen sunt eliminate prin fecale; cea mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbita intestinal, ajunge prin circulatia portala la ficat (circuitul entero-hepatic), fiind reexcretata prin bila.

Recomandari

NU AVEM RECOMANDARI

Interpretare valori mici
Interpretare valori mari
Limite si interferente biologice

n/a

ACTH
Descriere

Hormonul adrenocorticotrop (ACTH) este un polipeptid cu 39 de aminoacizi secretat de celulele corticotrofe din hipofiza anterioara.

Este produs dintr-un precursor, proopiomelanocortin (POMC), un pre-prohormon care, printr-o serie de modificari posttranslationale, duce la formarea unor fragmente polipeptidice, respectiv ACTH, γ-melanotropina (γ-MSH), γ-lipotropina (γ-LPH) si endorfine (1). Uneori, POMC este incomplet prelucrat, ducand la aparitia de molecule de ACTH modificate, ce au activitate biologica limitata dar care sunt imunoreactive; aceste forme pot predomina in conditii de malignitate, cum ar fi productia ectopica de ACTH din cancerele primare sau metastatice pulmonare, si la unii pacienti cu sindrom Nelson (afectiune caracterizata prin tumori hipofizare si hiperpigmentare a pielii, consecinta a suprarenalectomiei bilaterale) (2) ACTH este responsabil de mentinerea marimii, structurii si functiilor glandelor suprarenale si stimuleaza producerea si secretia de hormoni steroizi.

Secretia ACTH prezinta doua modele: 1. ritmul circadian, care incepe la 4 a.m., cu un varf de secretie inainte de ora 7 a.m. si un nadir (minimum de secretie) intre 11 p.m. si 3 p.m. 2. pulsatii ultradiene cu aproximativ 40 de explozii secretorii per 24 de ore.

Secretia de ACTH este reglata de hipotalamus prin CRH (corticotropin-releasing hormone) si vasopresina, unii factori paracrini (factorul natriuretic atrial –ANF, angiotensina II, IL-6, IL-1, factorul de necroza tumorala-α) si feed-back-ul negativ al glucocorticoizilor. In conditii de stress, axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal este activat si stimuleaza producerea de glucocorticoizi pentru a contracara efctele stress-ului

Din cauza variabilitatii diurne si secretiei episodice, determinarile aleatorii ale concentratiei plasmatice de ACTH au valoare diagnostica limitata. De accea, pentru o interpretare utila a nivelelor plasmatice de ACTH, se recomanda teste de provocare cu diverse alte componente ale axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal (1)

Recomandari

Dozarea ACTH plasmatic este recomandata in (1):

  • • diferentierea unei insuficiente corticosuprarenale primare (boala Adison) de una secundara (hipofizara) sau tertiara (hipotalamica).

In insuficienta primara, ACTH prezinta nivele crescute, in timp ce cortizolul plasmatic este scazut.

In insuficienta secundara si tertiara, ambii hormoni au valori scazute.

  • • Diferentierea unui sindrom Cushing endogen (prin adenom corticosuprarenal) de un sindrom Cushing da cauza hipofizara sau ectopica

  • • Monitorizarea eficientei terapiei de substitutie cu cortizol in hiperplazia corticosuprarenala congenitala.

Daca substitutia este optima, concentratia de ACTH atinge valorile de referinta pentru populatia generala; in cazul unui exces de hormon, nivelele de ACTH sunt scazute

Orele de recoltare recomandate pentru dozarea ACTH plasmatic sunt: 8 – 10 a.m.

 

Interpretare valori mici

Valori scazute ale ACTH se intalnesc in (1):

  • • Deficienta hipotalamica de CRH

  • • Craniofaringiom sau alte leziuni structurale ale hipotalamusului si tijei hipofizare

  • • Afectiuni infiltrative ale hipotalamusului (sarcoidoza, histiocitoza X, tuberculoza, infectii fungice)

  • • Traumatisme ale bazei craniului

  • • Deficienta congenitala de ACTH

  • • Hipofizita autoimuna

  • • Adenom hipofizar (cu hipocorticism prin compresia celuleor corticotrofe)

  • • Radioterapie, infectii, hemoragii hipofizare

 

Interpretare valori mari

Valori crescute ale ACTH se intalnesc in (1):

  • • Adenom hipofizar (sindrom Cushing)

  • • Tumori ectopice secretante de ACTH

  • • Tumori ectopice secretante de CRH

  • • Pseudo-sindrom Cushing (in depresie, alcoolism, anorexia nervosa)

  • • Sindrom Nelson (post suprarenalectomie bilaterala)

  • • Insuficienta corticosuprarenala primara (boala Addison)

 

Limite si interferente biologice

Efortul fizic si hipoglicemia (in special la pacientii cu diabet tratati cu insulina) pot duce la valori crescute ale concentratiei plasmatice de ACTH (1)

Tumorile secretante de ACTH pot produce molecule atipice de ACTH cu identitate biologica si imunologica variabila; acest lucru poate crea discordante intre nivelul plasmatic al ACTH si starea biologica a pacientului (1)

Ac. anti-HD
Descriere

Virusul delta este un virus ARN, cu un genom mic, si care, pentru a se putea replica, are nevoie de prezenta virusului B (virus helper).

Acesta ii confera o anumita structura (incapsidarea in antigenul HBs) necesara cuplarii virusului delta de receptorii hepatocitelor. ¹

Ca urmare, infectia cu virus Delta este obligatoriu asociata cu infectia cu virus B.

Virusul D se transmite similar virusului B, pe cale sexuala sau percutanat prin contact cu sangele sau produse din sange infectate.(4)

Coinfectia (infectarea in acelasi timp atat cu virusul B cat si cu virusul D) de obicei determina o boala acuta, autolimitanta, urmata de vindecare. ²

In schimb, suprainfectia (infectare ulterioara cu VHD la un purtator cronic de VHB) creste riscul de cronicizare si de aparitie a hepatitei fulminante.

Hepatita cu VHD este frecvent severa, cu o mortalitate relativ crescuta in formele acute si cu evolutie catre ciroza in formele cronice.

Infectia cronica prezinta o mortalitate mai ridicata comparativ cu alte tipuri de hepatite virale.²

De obicei, anticorpii anti VHD apar in ser la scurt timp de la aparitia simptomelor (pana la o luna de la debutul simptomelor).

In cazul in care infectia se cronicizeaza, se depisteaza tituri de anticorpi anti HD si dupa 4-6 luni de la debutul simptomatologiei.

Coinfectia acuta se caracterizeaza prin prezenta Ac. anti HBc IgM in serul pacientilor (marker pentru infectia recenta cu VHB), alaturi de antigenul HBs pozitiv. ²

Recomandari

Determinarea anticorpilor anti-VHD se face numai in cazul pacientilor diagnosticati cu infectie cu virusul hepatitei B (Ag HBs prezent)²

Determinarea anticoprilor anti-VHD este recomandata in diagnosticul infectiei cu VHD, pacienti cu hepatita acuta sau cronica cu VHB (Ag HBs pozitiv), care prezinta risc crescut sau cu o forma grava de boala, cu hepatita acuta bifazica sau hepatita cronica cu debut acut²;

Interpretare valori mici
Interpretare valori mari

• infectare cu virusul hepatitei delta (VHD);

  • • in cazul cronicizarii infectiei cu VHD se constata titruri crescute de ac. anti VHD alaturi de antigenul HBs pozitiv; anticorpii anti IgM HBc sunt negativi.

 

Limite si interferente biologice

Anticorpii anti HD pot fi nedetectabili in cazul persoanelor imunodeprimate;

In cazul in care anticorpii anti HD nu sunt detectabili, pentru diagnosticarea infectiei cu VHD se poate efectua determinarea antigenului HD din ser sau ARN -VHD (monitorizarea replicarii virale).

Aldosteron urinar
Descriere

Aldosteronul este un hormon mineralocorticoid sintetizat in zona glomerulara a corticosuprarenalei.

Expresia enzimei CYP11B2 (aldosteron-sintetatza) exclusiv la nivelul zonei glomerulare a cortexului suprarenal face ca sinteza aldosteronului sa fie restrictionata la aceasta zona. Secretia de aldosteron este controlata direct de 3 factori principali: angiotensina II, potasiu si ACTH (hormonul adrenocorticotrop). Sistemul renina – angiotensina (RAS) este principalul reglator al secretiei de aldosteron.

Renina, o enzima produsa la nivelul aparatului juxtaglomerular renal, catalizeaza conversia angiotensinogenului (un precursor peptidic inactiv sintetizat in ficat) in angiotensina I.

Sub actiunea angiotensin-convertazei, la nivelul plamanului si al altor tesuturi, angiotensina I este transformata in angiotensina II. Angiotensina II actioneaza prin intermediul receptorilor corticosuprarenali si stimuleaza sinteza aldosteronului prin cresterea transcriptiei aldosteron-sintetazei. Rolul fiziologic al RAS este de a regla homeostazia sodiului si a presiunii arteriale. Productia de renina (si, consecutiv, de aldosteron) este stimulata de o concentratie scazuta de sodiu la nivel tubular sau o perfuzie renala scazuta; factori care duc la scaderea perfuziei renale pot fi: hemoragiile, deshidratarea, restrictia de sare, ortostatismul, stenozari ale arterei renale.

Invers, renina este suprimata de o concentratie crescuta de sodiu si o perfuzie renala crescuta; factori care duc la cresterea perfuziei renale sunt: aport crescut de sare, vasoconstrictie periferica, clinostatismul. Secretia de aldosteron este stimulata direct de potasiu care creste transcriptia aldosteron-sintetazei in zona glomerulala a corticosuprarenalei.

Aldosteronul scade potasiul seric prin stimularea excretiei renale a acestuia.

Hiperpotasemia creste si hipopotasemia scade eliberarea de renina.

ACTH este un alt secretagog al aldosteronului, efectele acestuia insa, sunt minore si tranzitorii; o infuzie prelungita si sustinuta a ACTH duce la revenirea la concentratii bazale a aldosteronului. De asemenea, vasopresina, dopamina, peptidul natriuretic atrial (ANP), substantele ?-adrenergice, serotonina si somatostatina sunt modulatori minori ai secretiei de aldosteron (1,2).

Deficitul de aldosteron se manifesta prin anomalii ale balantei hidroelectrolitice si include diferite grade de hiponatriemie, hiperpotasemie si acidoza metabolica.

Deficitul congenital de aldosteron se caracterizeaza prin deficit de crestere in copilarie si simptome minore la adult. Copii mici sufera de deshidratare, pierdere de sare si deficit de crestere. Pot apare valori usor crescute ale ureei serice si nivele normale de creatinina.

Activitatea reninei plasmatice este crescuta. Hipoaldosteronismul poate apare ca o consecinta a distructiei sau disfunctiei glandelor suprarenale, cum ar fi: insuficienta corticosuprarenala, hipoplazie congenitala de suprarenala, deficit izolat de mineralocorticoizi, hipoaldosteronismul hiporeninemic (deficit secundar dobandit) si hipoaldosteronismul primar dobandit. Hipoaldosteronismul secundar hiporeninemic este cea mai frecventa forma de hipoaldosteronism si este produs de secretia deficitara de renina la nivel renal si se asociaza frecvent cu boli renale cronice.

Hipoaldosteronismul primar congenital produs prin defecte enzimatice ale biosintezei aldosteronului este rar intalnit; in aceste situatii activitatea reninei plasmatice este crescuta. Hipoaldosteronismul primar dobandit poate fi provocat de administrarea de heparina. De asemenea, pacienti cu hipotensiune arteriala persistenta, pacienti in stare critica cu sepsis, pneumonii, peritonite, colangite si insuficienta renala, pot avea nivele scazute ale aldosteronului plasmatic asociate cu concentratii crescute ale activitatii reninei (2) Hiperaldosteronismul primar (sindromul Conn) are drept cauza hipersecretia de aldosteron la nivelul uneia sau ambelor suprarenale. In trecut, se considera ca hiperaldosteronismul este o cauza rara a hipertensiunii; in prezent, studii recente indica faptul ca 10% - 15% din cazurile de hipertensiune se asociaza cu un hiperaldosteronism primar.

Hiperaldosteronismul primar este asociat cu concentratii scazute de renina.

Hiperaldosteronismul secundar este relativ frecvent si poate surveni ca o consecinta a scaderii fluxului sanguin renal (stenoza arterei renale), scaderii presiunii sangelui sau scaderii concentratiei plasmatice de sodiu; cele mai frecvente cauze de stenoza a arterei renale la copii sunt hiperplazia fibromusculara si neurofibromatoza.

Hiperaldosteronismul secundar fara hipertensiune arteriala este asociat urmatoarelor conditii clinice: diaree, transpiratie excesiva, hipoalbuminemie in boli hepatice sau renale sau sindrom nefrotic. De asemenea este asociat sarcinilor toxice. Hiperaldosteronismul secundar este asociat cu concentratii crescute de renina.

Hiperreninemie si hiperaldosteronism secundar au fost raportate la persoane cu feocromocitom, aparent ca rezultat al stenozei functionale a arterei renale.

Tumorile producatoare de renina sunt foarte rare si, in general, de origine renala; pot fi tumora Wilms si carcinomul renal.

Hiperaldosteronismul duce la cresterea reabsorbtiei renale a sodiului si excretiei de potasiu, cu dezechilibrarea balantei hidroelectrolitice. In majoritatea cazurilor simptomele lipsesc sau sunt minore, cu senzatie de slabiciune musculara. In cazurile cu hiperaldosteronism primar frust, pacientii prezinta hipertensiune arteriala, dureri si crampe musculare, slabiciune, tetanie, paralizii si poliurie.

Hiperaldosteronismul primar se poate asocia cu morbiditate si mortalitate crescute prin complicatiile vasculare ale hipertensiunii arteriale (hipertrofie, urmata de scleroza intimei vasculare), complicatiile renale (scleroza) si complicatiile cardiace (hipertrofie); odata diagnosticat si tratat in copilarie, aceste complicatii pot fi evitate.

O serie de studii au relevat faptul ca, valori ale aldosteronului situate spre limita superioara a intervalului de referinta au caracter predictiv pentru dezvoltarea in timp a unei boli hipertensive la persoanele normotensive (2,3).

Eliminarea urinara a aldosteronului urmareste productia zilnica a acestuia dar nu si fluctuatiile diurne ale aldosteronului plasmatic.

Recomandari

Pentru dozarea aldosteronului urinar se recomanda ca pacientii sa aiba un regim normosodat (3 g Na/zi) cu minimum 2 saptamani inainte de efectuarea testului Dozarea aldosteronului este recomandata pentru (3):

  • • Diagnosticul hiperaldosteronismului primar, la persoane ce prezinta:
    • o Hipertensiune asociata cu hipopotasemie
    • o Istoric familial de hiperaldosteronism primar
    • o Hipertensiune sevara sau rezistenta la tratament, ce nu este remisa prin administrarea de trei antihipertensive diferite in doze maxime
    • o Hipertensiune arteriala prezenta la copii, adolescenti si adulti tineri
  • • Diagnosticul hiperaldosteronismului secundar
  • • Diagnosticul hipoaldosteronismului primar si secundar

Se recomanda ca evaluarea unei disfunctii in secretia de aldosteron si/sau renina sa se faca in prezenta determinarii concentratiei plasmatice si urinare a sodiului si potasiului.

Pentru o mai buna evaluare a disfunctiilor sistemului renina – angiotensina – aldosteron, se recomanda determinarea raportului aldosteron / renina.

Interpretare valori mici

Hipoaldosteronismul primar se asociaza cu valori crescute ale reninei

Hipoaldosteronismul secundar se asociaza cu valori scazute ale reninei

Valori scazute ale aldosteronului se intalnesc in (4):

  • • Deficit de aldosteron
  • • Boala Addison
  • • Sindrom de deficienta de renina (foarte rar)
  • • Sindrom Turner, diabet zaharat, intoxicatie cu alcool
Interpretare valori mari

Hiperaldosteronismul primar se asociaza cu valori scazute ale reninei

Hiperaldosteronismul secundar se asociaza cu valori crescute ale reninei

Valori crescute ale aldosteronului se intalnesc in (4):

  • • Adenom secretant de aldosteron (boala Conn)
  • • Hiperplazie corticosuprarenala
  • • Depletie salina
  • • Hiperpotasemie prin ingestie crescuta
  • • Abuz de laxative
  • • Insuficienta cardiaca
  • • Ciroza hepatica cu ascita
  • • Sindrom nefrotic
  • • Sindrom Bartter (afectiuni tubulare renale genetice, autosomal recesive)
  • • Abuz de diuretice
  • • Hemoragii masive cu hipovolemie
  • • Sarcina toxica
Limite si interferente biologice

Masurarea singulara a eliminarii urinare a aldosteronului are valoare limitata in evaluarea unui hiperaldosteronism.

Concentratii crescute de aldosteron urinar trebuiesc urmate si confirmate de teste de incarcare cu sodiu.

Cu 4 – 6 saptamani inainte de dozare se recomanda intreruperea tratamentului cu diuretice ce intervin in balanta sodiului si potasiului (spironolactona)

Aldosteron seric
Descriere

Aldosteronul este un hormon mineralocorticoid sintetizat in zona glomerulara a corticosuprarenalei.

Expresia enzimei CYP11B2 (aldosteron-sintetatza) exclusiv la nivelul zonei glomerulare a cortexului suprarenal face ca sinteza aldosteronului sa fie restrictionata la aceasta zona.

Secretia de aldosteron este controlata direct de 3 factori principali: angiotensina II, potasiu si ACTH (hormonul adrenocorticotrop). Sistemul renina – angiotensina (RAS) este principalul reglator al secretiei de aldosteron.

Renina, o enzima produsa la nivelul aparatului juxtaglomerular renal, catalizeaza conversia angiotensinogenului (un precursor peptidic inactiv sintetizat in ficat) in angiotensina I.

Sub actiunea angiotensin-convertazei, la nivelul plamanului si al altor tesuturi, angiotensina I este transformata in angiotensina II.

Angiotensina II actioneaza prin intermediul receptorilor corticosuprarenali si stimuleaza sinteza aldosteronului prin cresterea transcriptiei aldosteron-sintetazei.

Rolul fiziologic al RAS este de a regla homeostazia sodiului si a presiunii arteriale. Productia de renina (si, consecutiv, de aldosteron) este stimulata de o concentratie scazuta de sodiu la nivel tubular sau o perfuzie renala scazuta; factori care duc la scaderea perfuziei renale pot fi: hemoragiile, deshidratarea, restrictia de sare, ortostatismul, stenozari ale arterei renale. Invers, renina este suprimata de o concentratie crescuta de sodiu si o perfuzie renala crescuta; factori care duc la cresterea perfuziei renale sunt: aport crescut de sare, vasoconstrictie periferica, clinostatismul.

Secretia de aldosteron este stimulata direct de potasiu care creste transcriptia aldosteron-sintetazei in zona glomerulala a corticosuprarenalei.

Aldosteronul scade potasiul seric prin stimularea excretiei renale a acestuia.

Hiperpotasemia creste si hipopotasemia scade eliberarea de renina. ACTH este un alt secretagog al aldosteronului, efectele acestuia insa, sunt minore si tranzitorii; o infuzie prelungita si sustinuta a ACTH duce la revenirea la concentratii bazale a aldosteronului. De asemenea, vasopresina, dopamina, peptidul natriuretic atrial (ANP), substantele α-adrenergice, serotonina si somatostatina sunt modulatori minori ai secretiei de aldosteron (1,2).

Deficitul de aldosteron se manifesta prin anomalii ale balantei hidroelectrolitice si include diferite grade de hiponatriemie, hiperpotasemie si acidoza metabolica.

Deficitul congenital de aldosteron se caracterizeaza prin deficit de crestere in copilarie si simptome minore la adult. Copii mici sufera de deshidratare, pierdere de sare si deficit de crestere.

Pot apare valori usor crescute ale ureei serice si nivele normale de creatinina. Activitatea reninei plasmatice este crescuta. Hipoaldosteronismul poate apare ca o consecinta a distructiei sau disfunctiei glandelor suprarenale, cum ar fi: insuficienta corticosuprarenala, hipoplazie congenitala de suprarenala, deficit izolat de mineralocorticoizi, hipoaldosteronismul hiporeninemic (deficit secundar dobandit) si hipoaldosteronismul primar dobandit.

Hipoaldosteronismul secundar hiporeninemic este cea mai frecventa forma de hipoaldosteronism si este produs de secretia deficitara de renina la nivel renal si se asociaza frecvent cu boli renale cronice.

Hipoaldosteronismul primar congenital produs prin defecte enzimatice ale biosintezei aldosteronului este rar intalnit; in aceste situatii activitatea reninei plasmatice este crescuta.

Hipoaldosteronismul primar dobandit poate fi provocat de administrarea de heparina.

De asemenea, pacienti cu hipotensiune arteriala persistenta, pacienti in stare critica cu sepsis, pneumonii, peritonite, colangite si insuficienta renala, pot avea nivele scazute ale aldosteronului plasmatic asociate cu concentratii crescute ale activitatii reninei (2) Hiperaldosteronismul primar (sindromul Conn) are drept cauza hipersecretia de aldosteron la nivelul uneia sau ambelor suprarenale. In trecut, se considera ca hiperaldosteronismul este o cauza rara a hipertensiunii; in prezent, studii recente indica faptul ca 10% - 15% din cazurile de hipertensiune se asociaza cu un hiperaldosteronism primar. Hiperaldosteronismul primar este asociat cu concentratii scazute de renina.

Hiperaldosteronismul secundar este relativ frecvent si poate surveni ca o consecinta a scaderii fluxului sanguin renal (stenoza arterei renale), scaderii presiunii sangelui sau scaderii concentratiei plasmatice de sodiu; cele mai frecvente cauze de stenoza a arterei renale la copii sunt hiperplazia fibromusculara si neurofibromatoza.

Hiperaldosteronismul secundar fara hipertensiune arteriala este asociat urmatoarelor conditii clinice: diaree, transpiratie excesiva, hipoalbuminemie in boli hepatice sau renale sau sindrom nefrotic. De asemenea este asociat sarcinilor toxice. Hiperaldosteronismul secundar este asociat cu concentratii crescute de renina.

Hiperreninemie si hiperaldosteronism secundar au fost raportate la persoane cu feocromocitom, aparent ca rezultat al stenozei functionale a arterei renale. Tumori producatoare de renina sunt foarte rare si, in general, de origine renala; pot fi tumora Wilms si carcinomul renal. Hiperaldosteronismul duce la cresterea reabsorbtiei renale a sodiului si excretiei de potasiu, cu dezechilibrarea balantei hidroelectrolitice.

In majoritatea cazurilor simptomele lipsesc sau sunt minore, cu senzatie de slabiciune musculara. In cazurile cu hiperaldosteronism primar frust, pacientii prezinta hipertensiune arteriala, dureri si crampe musculare, slabiciune, tetanie, paralizii si poliurie.

Hiperaldosteronismul primar se poate asocia cu morbiditate si mortalitate crescute prin complicatiile vasculare ale hipertensiunii arteriale (hipertrofie, urmata de scleroza intimei vasculare), complicatiile renale (scleroza) si complicatiile cardiace (hipertrofie); odata diagnosticat si tratat in copilarie, aceste complicatii pot fi evitate.

O serie de studii au relevat faptul ca, valori ale aldosteronului situate spre limita superioara a intervalului de referinta au caracter predictiv pentru dezvoltarea in timp a unei boli hipertensive la persoanele normotensive (2,3).

Recomandari

Pentru dozarea aldosteronului plasmatic se recomanda ca pacientii sa aiba un regim normosodat (3 g Na/zi)

Dozarea aldosteronului plasmatic este recomandata pentru (3):

  • Diagnosticul hiperaldosteronismului primar, la persoane ce prezinta:

  • Hipertensiune asociata cu hipopotasemie

  • Istoric familial de hiperaldosteronism primar

  • Hipertensiune sevara sau rezistenta la tratament, ce nu este remisa prin administrarea de trei antihipertensive diferite in doze maxime

  • Hipertensiune arteriala prezenta la copii, adolescenti si adulti tineri

  • Diagnosticul hiperaldosteronismului secundar

  • Diagnosticul hipoaldosteronismului primar si secundar

Se recomanda ca evaluarea unei disfunctii in secretia de aldosteron si/sau renina sa se faca in prezenta determinarii concentratiei plasmatice si urinare a sodiului si potasiului.

Pentru o mai buna evaluare a disfunctiilor sistemului renina – angiotensina – aldosteron, se recomanda determinarea raportului aldosteron / renina.

 

Interpretare valori mici

Hipoaldosteronismul primar se asociaza cu valori crescute ale reninei

Hipoaldosteronismul secundar se asociaza cu valori scazute ale reninei

Valori scazute ale aldosteronului se intalnesc in (4):

  • • Deficit de aldosteron

  • • Boala Addison

  • • Sindrom de deficienta de renina (foarte rar)

  • • Sindrom Turner, diabet zaharat, intoxicatie cu alcool

 

Interpretare valori mari

Hiperaldosteronismul primar se asociaza cu valori scazute ale reninei

Hiperaldosteronismul secundar se asociaza cu valori crescute ale reninei

Valori crescute ale aldosteronului se intalnesc in (4):

  • • Adenom secretant de aldosteron (boala Conn)

  • • Hiperplazie corticosuprarenala

  • • Depletie salina

  • • Hiperpotasemie prin ingestie crescuta

  • • Abuz de laxative

  • • Insuficienta cardiaca

  • • Ciroza hepatica cu ascita

  • • Sindrom nefrotic

  • • Sindrom Bartter (afectiuni tubulare renale genetice, autosomal recesive)

  • • Abuz de diuretice

  • • Hemoragii masive cu hipovolemie

  • • Sarcina toxica

 

Limite si interferente biologice

Deoarece nivelul plasmatic al aldosteronului variaza semnificativ in functie de postura pacientului la recoltare, se recomanda ca recoltarea sangelui sa se efectueze dupa 30 minute de clinostatism sau ortostatism, cu precizarea pozitiei.

Cu 4 – 6 saptamani inainte de dozare se recomanda intreruperea tratamentului cu diuretice ce intervin in balanta sodiului si potasiului (spironolactona)

O serie de medicamente pot duce la interpretari eronate ale concentratie plasmatice de aldosteron (4)

Medicamente care cresc nivelul plasmatic de aldosteron: amilorid, clortalidona, clorura de amoniu, corticotropina, dobutamina, fenoldopam, furosemid, hidralazina, hidroclorotiazid, laxative, metoclopramid, nifedipina, opiacee, pravastatin, spironolactona, triamteren.

Medicamente care scad nivelul plasmatic al aldosteronului: antiinflamatorii nesteroidiene, atenolol, candesartan, captopril, carvedilol, clonidina, ciclosporina, dexametazon, enalapril, ergoloid mesilat, etomidat, finasteride, fosinopril, ketoconazol,lisinopril, heparinele cu greutate moleculara mica, losartan, nicardipina, nifedipina, nisoldipin, perindopril, ramipril, ranitidina2