Rinita alergică (alergia sezonieră sau febra fânului)

Despre rinita alergică (alergia sezonieră sau febra fânului)

Poluarea, schimbările climatice și chiar alimentația au dus, în ultimii 30 de ani, la o creștere a numărului cazurilor de rinită alergică. Cea mai frecventă formă de rinită este cea provocată de praf sau de polen, iar o atenție deosebită trebuie acordată alergiilor copiilor mici.

Rinita alergică, cunoscută şi ca alergia sezonieră sau febra fânului, este o boală cronică deloc de neglijat, ce afectează calitatea vieții pacientului și implică tratamente şi costuri destul de ridicate pentru ameliorarea ei.

În ultimele decenii s-au făcut progrese importante în descifrarea cauzelor rinitei alergice și în clasificarea acesteia, ceea ce a permis elaborarea unor ghiduri de tratament specific fiecărei forme.

În funcție de durata simptomelor, rinita alergică a fost clasificată în:

• rinită alergică intermitentă (simptomele sunt prezente mai puțin de patru zile pe săptămână sau mai puțin de patru săptămâni);
• rinită alergică persistentă (cu simptome ce evoluează mai mult de patru zile pe săptămână sau mai mult de patru săptămâni).

După gravitatea simptomelor, rinita alergică a fost împărțită în:

• rinită alergică ușoară;
• rinită alergică moderată sau rinită alergică cronică dacă este însoțită de: tulburări ale somnului, perturbarea activităților cotidiene, hobby-uri, sport, perturbarea activităților școlare sau a muncii, simptome deranjante.

După periodicitatea apariției simptomelor, rinita alergică poate fi:

• rinită alergică sezonieră - apare periodic, de obicei primăvara (la polen și fân) şi/sau toamna (la ambrozie);
• rinită alergică perenă - prezintă o simptomatologie mai atenuată, dar este permanentă, fiind produsă frecvent de mucegai sau praf.

Factori de risc

Rinita alergică poate să debuteze la încă din copilărie, de la o vârstă sub 2 ani și atinge apogeul între 21 și 30 de ani, afectând deopotrivă ambele sexe. Studiile au arătat că principalii factori de risc sunt:

• trecutul alergic al pacientului (încă din copilărie este foarte important de urmărit; rinita alergică pare a fi mai frecventă la pacienții care au un teren atopic, adică sensibil la a dezvolta un răspuns imun anormal, prin producție crescută de Ig E la doze mici de alergen);
• istoricul familial al pacientului (majoritatea copiilor care se nasc din părinți cu alergii au o incidență mai mare a afecțiunii decât copiii care se nasc din părinți ce nu au dezvoltat alergii pe parcursul vieții. Astfel, un copil cu ambii părinți alergici are riscul de 50% de a dezvolta o alergie);
• istoricul medical (trebuie atent evaluat, mai ales la copiii cu episoade repetate de otită medie, infecții acute ale căilor aeriene superioare, astm, dermatite cronice, intoleranță la lapte, deoarece toate aceste pot fi sugestive pentru dezvoltarea alergiilor).

Diagnosticare

Diagnosticul de rinită alergică este stabilit pe baza istoricului bolii, a examenului clinic și a investigațiilor de laborator. Pentru un diagnostic corect și complet, dar și un tratament eficient, este necesar ca pacientul să fie consultat atât de un medic specialist ORL, cât și de un medic specialist alergolog.

Examenul clinic ORL poate evidenția obstrucția nazală prin hipertrofia cornetelor nazale. Acestea prezintă o mucoasă inflamată, palidă sau cianotică (albăstruie), acoperită de secreții apoase sau mucoase, rar mucopurulente. Prezența polipilor ce se retractă puțin la administrarea de vasoconstrictoare nu indică neapărat faptul că persoana afectată are rinită alergică.

Investigațiile de laborator sunt utile pentru stabilirea naturii alergice a rinitei, dar și pentru identificarea alergenilor. Frecvent sunt utilizate următoarele analize:

• hemoleulograma care indică o creștere a eozinofilelor;
• testele de provocare oculare, nazale și cutanate sunt testele standard pentru diagnosticul alergiilor, dar nu se efectuează în puseu acut. Răspunsul cutanat poate să apară în 2-4 minute și atinge maximul în 10-20 de minute. El poate fi influențat de o serie de factori precum: cantitatea și potența antigenului, reactivitatea pielii, vârsta și rasa pacientului, zona corpului testată, distanța dintre injecții și momentul zilei în care s-a făcut testarea, medicația administrată înaintea testării (antihistaminice, antidepresive triciclice). În plus pacienții care sunt în tratament cu beta-blocante riscă reacții severe în timpul testării;
• determinarea eozinofiliei din secrețiile și mucoasa nazo-sinusală este sugestivă pentru diagnosticul de rinită alergică, dar nu este cea mai relevantă deoarece peste 50% dintre alergeni nu modifică numărul eozinofilelor, în timp ce prezența neutrofilelor și a bacteriilor este caracteristică pentru infecție;
• imunograma serică prin dozarea imunoglobulinelor specifice;
• dozarea fracțiunii C3 a complementului;
• determinarea puterii histaminopexice a serului;
• hemaglutinarea pasivă;
• examenul bacteriologic din secrețiile nazale;
• biopsia.

Prevenție

În cazul alergiilor, prevenția reprezintă un deziderat important dar greu sau imposibil de atins. Evitarea alergenului este posibilă în puține cazuri, chiar și dacă pacientul știe la ce anume este alergic (de exemplu în cazul alergiilor la părul de animale). În cazul polinozelor (alergiilor la polen) sau a alergiilor la praf, acest lucru este dificil de realizat.

Controlul mediului prin creșterea ventilației, aspirarea zilnică a prafului, utilizarea de perne și pilote antialergice, ajută la ameliorarea stării pacientului.