Vertij

Descoperă informații utile despre această afecțiune: de la cauze, factori de risc, simptome, diagnosticare, până la metode de tratament și de prevenție.

Pentru recomandări personalizate, solicită o programare la un medic din Sistemul Medical MedLife.

Despre vertij

Vertijul este senzația de distorsionare a relației pacientului cu spațiul înconjurător. Sunt folosiți diferiți termeni pentru a descrie acest tip de senzație și nuanțarea este deosebit de importantă în diagnosticul diferențial:

amețeală;
senzație de plutire;
senzație de leșin;
senzație că totul se învârte în jur sau că pacientul însuși se învârte.

Aceste senzații pot fi însoțite de dezorientare și de tendința de a cădea. De asemenea, pot apărea și alte simptome, precum greață, vărsături, anxietate, frică, transpirații.

În mod normal, fiecare persoană primește încontinuu informații despre spațiul din jur și poziția corpului față de acesta; aceste date vin prin intermediul a trei sisteme:

organul vestibular de la nivelul urechii interne (format din cele trei canale semicirculare - anterior, posterior și orizontal, utricula și sacula): sensibil la mișcările capului, transmite semnalele nervoase prin intermediul nervilor vestibulocohleari (a opta pereche de nervi cranieni, care răspund de echilibru și de auz); aceste structuri formează sistemul vestibular periferic;
sistemul vizual: un pilon esențial în stabilirea relației dintre organism și mediul înconjurător și un rol deosebit de important în echilibru și mișcare; un deficit vizual, deplasarea în întuneric sau închiderea ochilor îngreunează mișcările;
sensibilitatea, mai ales cea profundă, de la nivelul mușchilor și tendoanelor: transmite informații despre poziția capului și a diverselor segmente ale corpului, unele față de celelalte și față de mediu.

Toate aceste informații sunt integrate la nivelul trunchiului cerebral și al cerebelului (creierul mic) - sistemul vestibular central. De aici pornesc semnale și comenzi spre mușchi, astfel încât să poată fi corectată poziția și să se mențină echilibrul; de asemenea, pornesc semnale spre creier, unde se conștientizează toate aceste senzații. Discrepanța dintre aceste semnale creează senzația de vertij.

Există și o formă de vertij fiziologic, care poate apărea după expunerea îndelungată la o mișcare, cum ar fi pe un vas sau după învârtirea pe loc cu ochii închiși.

Cauze

Afectarea oricărei componente din sistemul vestibular periferic sau central poate determina vertij sau senzație de dezechilibru.

Cele mai importante cauze ale vertijului episodic sunt:

vertijul paroxismal pozițional benign (VPPB): determină episoade acute de vertij care durează de la câteva secunde până la cel mult un minut și care apare la mișcări bruște ale capului și gâtului (aplecare, privire în sus, întoarcere de pe o parte pe alta în pat, așezare la orizontală).

Simptomele sunt cauzate de mișcarea aberantă a otoliților în urechea internă; aceștia sunt asemănători unui nisip și se pot desprinde din locul lor fiziologic și, astfel, să stimuleze excesiv celulele care transmit creierului, prin nervul vestibular, informații despre poziția capului.

Cele mai frecvente sunt VPPB de canal semicircular posterior. Această afecțiune este una deranjantă și poate speria pacientul la debut, dar se remite, de cele mai multe ori, spontan sau prin tratamentul de repoziționare adecvat;

migrena vestibulară: este un tip de migrenă - cefalee, de obicei, pulsatilă, pe o parte a capului, dar se poate manifesta și la nivelul cefei sau frunții - însoțită de vertij.

Apare episodic, poate avea anumiți factori declanșatori care variază de la pacient la pacient, se ameliorează cel mai des după somn sau odihnă într-un mediu întunecat și liniștit, ori necesită tratament medicamentos.

În unele cazuri, această afecțiune se poate manifesta fără dureri de cap, cu un vertij stereotipic care survine episodic;

boala Meniere apare cu precădere la pacienții cu vârsta între 40-50 de ani și presupune trei simptome principale:
- Episoade de vertij: mai ales la debutul bolii, apar episoade acute de vertij, cu tendință de dezechilibrare și cădere; aceste episoade sunt însoțite adesea de greață, vărsături, paloare și transpirații reci. Durata lor este, de obicei, de câteva ore, timp în care pacienții nu își pot desfășura în mod normal activitățile. Intensitatea și durata acestor episoade poate varia și nu se poate anticipa când apare un asemenea episod vertiginos;
- Hipoacuzie: scăderea auzului (cel mai adesea la nivelul unei singure urechi, dar, în până la o treime din cazuri afecțiunea poate fi bilaterală) poate apărea după primul episod de vertij, sunetele de frecvență joasă fiind primele care sunt diminuate;
- Acufene: diverse sunete pot fi auzite, mai ales în timpul episoadelor de vertij, iar uneori pacienții au senzația de ureche înfundată înaintea unui episod.

Cauza acestei afecțiuni este incomplet elucidată, dar una din ipoteze este apariția unei presiuni crescute în compartimentul ce conține endolimfa, fenomen numit hidrops endolimfatic. Pentru pacienții care prezintă forme severe poate fi indicată infiltrația la nivelul urechii interne cu un anume antibiotic sau cu corticosteroizi. De obicei, episoadele de vertij se ameliorează și se remit după o perioadă (care poate dura câțiva ani), hipoacuzia rămânând însă prezentă, însoțită sau nu de acufene;

fistula perilimfatică: este o afecțiune în care apare o comunicare între diferite compartimente ale urechii interne (după un traumatism sau după scufundări la adâncime), cu amestecarea lichidelor (endolimfa și perlimfa) care sunt prezente în mod normal, acest fenomen cauzând supra-stimularea celulelor implicate în transmiterea semnalelor auditive și de echilibru.

Simptomele sunt, de obicei, accentuate la creșterea presiunii intracraniene (la tuse, strănut sau zgomote foarte puternice);

nevrita vestibulară sau labirintita: este inflamația nervului vestibular și/sau a urechii interne, pacienții prezentând un vertij acut, intens, care persistă câteva zile sau săptămâni și se ameliorează treptat. Pacienții au o stare foarte proastă, cu greață și vărsături. Această perioadă este urmată de una cu instabilitate la deplasare și apoi o ușoară nesiguranță la mișcările capului.

Simptomele inițiale sunt atât de pronunțate încât pacienții se prezintă adeseori la camera de gardă pentru evaluare, însă evoluția este una de ameliorare spontană a simptomelor, cu sau fără să fie necesar tratamentul simptomatic.

Mai puțin frecvente sunt paroxismiile vestibulare și vertijul vascular:

paroxismiile vestibulare: sunt fenomene în care se presupune că există o compresie a nervului vestibulocohlear de către o arteră din vecinătate (asemănătoare, în acest sens, nevralgiei de nerv trigemen, spasmului hemifacial și nevralgiei de nerv glosofaringian). Prin pulsațiile arterei respective, teaca de mielină care protejează nervii poate fi lezată, astfel nervul trimițând stimuli eronați către creier și declanșând simptome de vertij episodic scurt (până la un minut) și stereotip.

Diferența față de VPPB este că, în paroxismiile vestibulare, vertijul poate apărea spontan, în timp ce în VPPB vertijul este întotdeauna declanșat de o mișcare;

sindromul de dehiscență a canalului semicircular superior: este o afecțiune în care există un defect structural, cu apariția unei ferestre adiționale la nivelul urechii interne, aceasta putând avea ca simptome episoade scurte de vertij și autofonie, declanșate de creșterea presiunii intracraniene sau a presiunii de la nivelul urechii interne;
unele toxine, cum ar fi alcoolul, anumite medicamente sau droguri, ori intoxicația cu monoxid de carbon pot determina vertij, de cele mai multe ori însoțit de alte simptome neurologice; de asemenea, hipoglicemia și hipotensiunea arterială se pot manifesta prin amețeală, dar acestea nu au caracteristicile clasice de vertij;
orice afecțiune structurală care afectează cerebelul, trunchiul cerebral sau nervul vestibular, ori urechea internă (accidente vasculare ischemice sau accidente ischemice tranzitorii în teritoriul vertebro-bazilar, leziuni post-traumatice, tumori cerebrale sau ale nervului vestibulocohlear - cum ar fi schwannomul vestibular, infecții - meningită, scleroză multiplă) pot determina vertij, dar acesta este, de obicei, o senzație de durată mai lungă, însoțită aproape întotdeauna de alte simptome auditive sau neurologice și semne specifice la examenul neurologic si ORL;
vertijul persistent pozițional de percepție: se manifestă printr-o senzație continuă de instabilitate și dezechilibru, minimum 15 zile pe lună, timp de cel puțin trei luni. Simptomele se accentuează la mișcările capului și la urmărirea unor imagini în mișcare.

Apare, de cele mai multe ori, după un episod de VPPB, dar și după un atac de panică sau un traumatism cranian și poate fi însoțit de stări de anxietate și de depresie. Poate, de asemenea, să fie asociat altor afecțiuni ale sistemului vestibular, cum sunt boala Meniere sau migrena vestibulară.

Nu există o cauză clară a aceste afecțiuni, dar ea poate fi gestionată cu tratament medicamentos, terapie cognitiv-comportamentală și exerciții de reeducare vestibulară;

sindromul de hiperventilație: este o disfuncție subconștientă a respirației, de obicei cu o respirație excesivă față de necesarul organismului. Acest fenomen poate determina apariția amețelilor, adesea însoțite de furnicături în degete și în jurul gurii, presiune sau durere în piept, transpirații, agitație și anxietate.

Se poate manifesta atât prin episoade cu hiperventilație accentuată, cât și printr-o formă cronică, în care pacientul hiperventilează timp mai îndelungat. Există diferite cauze ale hiperventilației, de la anxietate și stres la afecțiuni pulmonare, cum este BPOC (bronșita obstructivă cronică), ce necesită tratament medicamentos specific;

atacurile de panică, cu sau fără hiperventilație, ori stările depresive se pot manifesta cu simptome organice, printre care și amețeala, dar, de cele mai multe ori, pacienții o descriu ca pe o senzație de plutire și mai puțin ca un vertij.

Factori de risc

Factorii de risc pentru apariția vertijului depind de tipul tulburării și de afecțiunea care o cauzează. Astfel:

vertijul paroxistic pozițional benign: poate apărea mai des la pacienții în vârstă, după o mișcare bruscă, după un traumatism cranian, după o operație, infecție - în cazul afecțiunilor de metabolism al calciului, după o problemă de circulație la nivelul urechii interne/organului vestibular sau după repaus la pat timp îndelungat; de asemenea, intervențiile stomatologice care presupun multe vibrații la nivelul craniului pot disloca otoliții;
în cazul unui accident vascular, care are printre simptome vertijul, factorii de risc sunt cei cardiovasculari: vârsta, hipertensiunea arterială, fumatul, dislipidemia, diabetul zaharat, ateromatoza arterială, diferite afecțiuni cardiologice - mai ales fibrilația atrială, obezitatea, sedentarismul, sindromul de apnee în somn.

Simptome

În funcție de tipul de vertij, simptomele se pot clasifica în două categorii:

Vertijul periferic: cel cauzat de o afecțiune a urechii interne sau a nervului vestibular. O afecțiune acută a urechii interne poate declanșa un vertij puternic; adesea, pacienții văd mediul înconjurător învârtindu-se. Aceste simptome au o durată diferită în funcție de cauză, de la câteva secunde la câteva minute sau la mai multe zile. Acest tip de vertij poate fi însoțit de:

dureri locale la nivelul urechii;
febră sau stare generală alterată, în cazul unei infecții;
greață și vărsături, de obicei, foarte pronunțate;
defecte de auz: hipoacuzie sau acufene/tinitus;
dezechilibru și tendință de cădere într-o parte.

Vertijul central: cauzat de o afecțiune a trunchiului cerebral sau cerebelului; de obicei, este însoțit de:

tulburări de deglutiție - disfagie;
tulburări de vorbire/articulare - dizartrie;
tulburări de văz: deficit de câmp vizual sau vedere dublă;
tulburări de coordonare a membrelor - dismetrie, ataxie, tremor;
tulburări de mers;
slăbiciune musculară - pareze ale membrelor;
tulburări de sensibilitate - hipoestezie;
dureri de cap - cefalee;
mai rar, tulburări de auz;
greață și vărsături puțin intense, dacă apar.

Dacă, după un vertij acut, organul vestibular nu se vindecă complet, pot persista senzații de dezechilibru cu tendință de cădere timp îndelungat, mai ales la mișcări bruște.

Diagnosticare

Anamneza (descrierea simptomelor de către pacient) este partea cea mai importantă în stabilirea diagnosticului. În acest sens, medicul va avea nevoie de următoarele informații:

despre ce fel de amețeală este vorba, se învârte totul în jur, apare senzația de cădere sau de plutire, ori senzația de dezechilibru sau de a fi împins/tras într-o parte;
cum au apărut simptomele - dintr-o dată sau progresiv, cât durează - sunt continuu prezente sau apar în episoade, există alt tip de amețeală între episoadele de vertij;
există factori declanșatori sau care înrăutățesc simptomele, ce efect au mișcările capului, dacă simptomele apar la întoarcerea de pe o parte pe alta în pat, la ridicarea din pat, în timpul mersului, în spații aglomerate, dacă există o legătură cu momentul administrării anumitor medicamente, dacă simptomele se agravează la întuneric;
există și fenomene însoțitoare, cum ar fi diminuarea auzului, țiuit în urechi, dureri de cap, greață, vărsături, palpitații, transpirații, dificultăți în articularea cuvintelor, vedere dublă, senzație de sufocare, anxietate;
istoricul medical și, eventual, tratamentul medicamentos pe care îl urmează pacientul.

Medicul efectuează apoi examenul clinic, care poate include:

inspecția urechilor;
evaluarea mișcărilor oculare: apariția unor mișcări involuntare ale ochilor la urmărirea și fixarea unui obiect oferă informații importante despre tipul de vertij, contribuie la stabilirea diagnosticului și ghidează investigațiile ulterioare, cum ar fi: analize de sânge, teste ORL detaliate, imagistică (CT sau IRM, cu sau fără administrare de substanță de contrast și, eventual, cu secvențe în care se văd în detaliu traiectele nervilor cranieni, structurile urechii interne, raportul cu structurile învecinate - mai ales cu arterele);
probe de coordonare și echilibru;
măsurarea tensiunii arteriale și a pulsului.

Alte investigații pentru diagnosticarea vertijului cuprind:

manevra Dix-Hallpike testează canalul semicircular posterior: pacientul este culcat pe lateral din poziție șezând; este o tehnică diagnostică mai ales în vertijul periferic, declanșarea simptomelor și mișcările oculare observate furnizând informații foarte utile. Manevra „supine-roll” este folosită pentru testarea canalului semicircular orizontal;
videonistagmografia: înregistrează mișcările oculare în timpul diferitelor mișcări ale capului și se poate combina cu teste calorice (introducerea de apă rece în canalul urechii și observarea mișcărilor oculare) și cu testul scaunului rotativ;
complexul de teste numit HINTS-plus (Head Impulse test, tipul de Nistagmus, Testul deviației Skew plus evaluarea auzului): este un reper important în stabilirea cu probabilitate mai mare dacă este vorba despre un vertij periferic sau unul central.

Tratament

Tratamentul vertijului este diferit, în funcție de cauza lui:

în cazul VPPB, se efectuează manevrele de repoziționare (cele mai cunoscute fiind manevra Epley și manevra Semont sau Semont-plus): pacientul efectuează o serie de mișcări specifice sub îndrumarea inițială a medicului, apoi singur acasă, după o schemă prestabilită; prin această manevră, otoliții se repoziționează la locul lor;
kinetoterapia: are un rol important în mai multe afecțiuni care se manifestă cu vertij, prin exercițiile vestibulare de (re)antrenare a sistemului vestibular, exerciții de echilibru și de mers, pentru recuperarea optimă a acestor funcții. Exercițiile Brandt-Daroff, prin care pacientul se întinde pe o parte din poziția șezut în mod repetat, stimulează mecanismele de compensare și senzația de vertij se poate ameliora mai repede; aceste exerciții sunt eficiente dacă sunt executate în mod corect și consecvent;
dacă vertijul este însoțit de greață, se pot administra antiemetice; de asemenea, dintre produsele naturiste, cele care conțin ghimbir pot ameliora simptomele de greață;
anxioliticele, antidepresivele și unele medicamente antiepileptice pot avea rolul lor în tratamentul anumitor sindroame vertiginoase, dar, uneori, e nevoie să fie încercate mai multe variante până se găsește cea potrivită, care să aibă efectul terapeutic scontat și care să aibă cât mai puține efecte adverse;
în unele afecțiuni poate fi indicată intervenția chirurgicală, cum ar fi în tumorile de nerv vestibular sau în conflictele vasculo-nervoase; altă soluție o reprezintă tratamentul antibiotic, în infecțiile bacteriene (meningită sau infecții locale ale urechii);
accidentul vascular cerebral care se manifestă cu vertij presupune aceeași abordare ca orice alt AVC, atât în tratamentul acut, cât și în terapia ulterioară, de prevenție secundară și management al factorilor de risc cardiovasculari;
în boala Meniere poate fi indicat un aparat auditiv pentru hipoacuzie, cu efect și de mascare a acufenelor.

Complicații

Una dintre cele mai importante complicații, mai ales având în vedere populația cu risc crescut în apariția vertijului, atât acelui de origine periferică, dar și centrală, sunt căzăturile, care ar putea avea consecințe grave și recuperare dificilă.

De asemenea, mulți pacienți care au vertij evită mișcările capului sau corpului, ceea ce, pe termen lung, agravează simptomele și le poate croniciza. Lipsa de mișcare poate să contribuie la apariția altor probleme de sănătate sau să agraveze afecțiuni preexistente.

Prevenție

Diagnosticarea corectă a vertijului și a cauzei lui, precum și instituirea tratamentului adecvat, cât mai devreme, ameliorează calitatea vieții, diminuează riscul de căderi și scade timpul de refacere.

Un stil de viață sănătos, activ, cu mișcare regulată, cu un regim alimentar echilibrat și diversificat, reduce riscul de apariție a multor afecțiuni care se pot manifesta cu simptome de vertij.