Publicat la: 
24/10/2013

Singura întrebare la care nu răspunde este "Câte kilograme ai?". "Și la doctor mint când mă întreabă". Este o femeie frumoasă pentru că așa a lăsat-o Dumnezeu, dar și pentru că așa vrea ea. Vrea să fie frumoasă. Și reușește. Chiar dacă are kilograme prea multe. Anemari Helen Necșulescu e o femeie de carieră, o femeie de succes, acum fericită și pe plan personal. Dar nu mănâncă vreodată pe stradă pentru că oamenii ar spune ”Uite la aia, e și grasă și mai și mănâncă”. Nu mănâncă la întâlniri de afaceri de teamă să nu se păteze și să arate hidos. Se simte bine în familia ei, în casa ei și e singurul loc unde nu se autocenzurează. Oglinzile sunt mai prietenoase la ea acasă. Recunoaște că își găsește scuze pentru că e grasă și recunoaște că are momente când e obosită de această luptă. Kilogramele îi ghidează viața. Sunt cu ea în permanență, în mintea ei, în tot ceea ce face. Visul ei cel mai mare este să câștige la loto și să-și pună by-pass stomacal. Cititi un interviu realizat de Hannelore Acarnulesei - Petrovai pentru HunedoaraMea.ro

Cum te raportezi tu la ceilalți? Te simți diferită? Simți că ai avea o problemă?

Da, o simt, și nu știu dacă atât în privirile oamenilor, pentru că sunt atât de precaută în treaba asta. Nu m-am născut cu kilograme în plus. Ele au venit în timp. Și nu au venit toate odată. Au venit pe parcurs. Cred că am conștientizat undeva în jurul vârstei de 22-23 de ani că sunt plinuță - ceea ce se numea atunci. Între timp, mă rog, kilogramele au mai crescut. Nici ca adolescentă nu aveam silueta fusiformă a colegelor mele. Dar, în mod real, am început să simt asta pe la 22-23 de ani, cumpărându-mi haine. Și, în momentul în care intram în magazin, în anii '90, îmi spunea vânzătoarea "Pentru dumneavoastră, numai în zona mai mic demai mic deXmai mare demai mare de", unde erau haine negre și maro. Și atunci eram foarte tânără și destul de vulnerabilă, și le luam foarte în serios, nu aveam nici simțul umorului și eram foarte preocupată de asta. Mulți, foarte mulți ani, în anii '90 îmi făceam haine, la o mătușă. Deci, asta a fost prima problemă. Problema hainelor. Tot timpul m-am autocenzurat. Sunt plinuță, nu pot mânca pe stradă. Să fiu și grasă și să mănânc pe stradă, ce-ar spune oamenii despre mine. Oricât de foame mi-ar fi, nu aș mânca niciodată pe stradă. Sunt plinuță, nu-mi pot permite să umblu neglijentă. Trebuie să fiu totdeauna la patru ace, pentru că o femeie și grasă și neîngrijită va părea hidoasă. Dacă e una slabă și ușor neîngrijită, poate să fie hipiotă sau altceva, dar nu neapărat atât de hidoasă. Și asta a ajuns o procupare constantă. Auzeam prietenele mele, care mă admirau tocmai pentru că sunt foarte îngrijită și arăt foarte bine, în ciuda kilogramelor. Am auzit această remarcă. Prieteni buni de-ai mei, care spuneau mai mic demai mic deIarna tu n-ai treabă, nu îți e frigmai mare demai mare de. Deși, le-am explicat că e științific dovedit că grăsimea în surplus nu ține de cald. Dar aceste remarci nevinovate și fără intenție, sigur că rănesc și hrănesc problema pe care omul o are în timp. Și problema asta am considerat-o, întotdeauna, rădăcina tuturor problemelor mele. mai mic demai mic deNu îmi găsesc job-ul visat pentru că nu arăt cum trebuie, pentru că... pentru că poziția la care aspir presupune și nu știu ce aspect. Sau cea care a luat postul în locul meu l-a luat pentru că e suplă, e mai prezentabilă. Nu îmi găsesc marea iubire, sau iubirea, sau soțul pentru că nu arăt ca un top-model, pentru că nu sunt suplă, pentru că... Sunt părăsită, sunt înșelată tocmai pentru că am aceste kilogramemai mare demai mare de. Kilogramele au fost, întotdeauna, ghinionul. Și refugiul, pentru că, evident, dezamăgită, mă refugiam în mâncare, dar și sursa nefericirilor.

Sunt foarte multe povești. Cea mai dureroasă a fost când m-am măritat, în 2005, și când am vrut să mă duc să-mi fac o rochie și am intrat la o casă de modă celebră și unde mi s-a spus că măsura mea nu se produce. Am ieșit plângând și am fost atât de rănită... Ca și când o femeie grasă nu poate fi fericită. Sau mireasă. Și, vreo două săptămâni, n-am mai avut curaj să porensc în periplu. Dar am luat o prietenă bună cu mine, care mi-e și cumnată, și am pornit împreună. Având un suport moral să găsim un vender care ar risca să facă o rochie de mireasă care nu este... standard. Și am avut și obsesia rochiei albe de mireasă, am fost foarte înspăimântată de ideea asta, cum am să mă îmbrac eu în alb, fiind atât de grasă, și atunci mi-am inventat singură o rochie, care avea o mantie din dantelă roșie, peste ceea ce se numește rochia albă. Tocmai din obsesia că nu pot să mă îmbrac în alb așa, cu o asemenea siluetă.

Am învățat să mă descurc, la nivel formal, la nivelul societății, cu problema greutății, glumind mereu pe tema asta. Cum intru în magazin, dacă mi se spune că pentru mine, numai în secțiunea ”X”, fie râd, fie mă rățoiesc la vânzătoare și-i spun ”Dar poate vreau să cumpăr un cadou, doamnă”. Sau spun ”Dar n-am murit încă, sunt doar grasă, nu trebuie să mă trimiteți doar la secțiunea marouri și negru”. Chiar și la firme mari, cu renume, primesc aceleași remarci.

Suferința cea mai mare pe care o am eu în România este că nu există haine frumoase și feminine pentru femei, fie ele grase sau slabe. Am avut norocul, datorită slujbei, să pot călători în America și să-mi pot cumpăra haine feminine pentru femei grase. De la desuuri, până la hainele propriu-zise. Asta, astăzi, îmi este refuzat în România și pe bani mulți. Adică, și la firmele care fac, de obicei, măsuri mari, pentru că fac măsuri mari, dar nu sunt haine frumoase. Nu sunt colorate, nu sunt feminine. Plus că, hainele mai mari costă mai mulți bani. Adică diferența între măsura 42 și măsura 46 este o diferență pe care o simți în portofel.

Cum crezi că te văd ceilalți?

Prietena mea cea mai bună este foarte foarte slabă și, iarna, îmi spune tot timpul remarcile alea, a, dar ție nu ți-e frig, de-aia umbli așa, mai dezbrăcată. Nu știu cum mă văd ceilalți, nu-mi dau seama, pentru că nu e un subiect pe care să-l discutăm. Am avut remarci, spre exemplu, acum câțiva ani, o amică îmi spunea ”Uite, cutăreasca e grasă, și i-am spus, uite-o pe Ane cum umblă, se îngrijește, nu este o scuză faptul că ești grasă să umbli neîngrijită și nearanjată”. Dar eu recunosc, că, față de o femeie tipică, depun eforturi mult mai mari. Sunt mult mai atentă. Să nu am o unghie puțin ciobită, să nu fie ceva în neregulă, că mi se pare că mie nu mi s-ar ierta, la nivel vizual, o asemenea gafă.

Ți s-a întâmplat să te agreseze lumea pe stradă, verbal, pentru că ești grasă?

Da, de multe ori. ”Dar tu ce-ai mâncat, dragă, silicon”, sau alte asemenea remarci. Da, mi s-a întâmplat, de foarte multe ori. Am învățat să le izolez mental, nici măcar să nu mai tresar, să cred că nu e vorba despre mine. Dar asta acum, că am trecut de 40 de ani, și m-am înțelepțit, mă simt eu împăcată și mulțumită. Dar la 20-30 de ani, dacă eram și într-o perioadă când nu aveam o relație, eram mult mai vulnerabilă și mă afectau lucrurile astea și știu că zile întregi mă gândeam. Nici acum nu-mi sunt indiferente, dar nu mai sunt atât de vulnerabilă. De exemplu, acum o săptămână am fost la munte cu fiul meu și mama unei colege și-a permis să mă întrebe, din prima zi în care m-a cunoscut, ”Dragă, dar de ce ești așa de grasă?”. Am putut să simt în vocea ei o voce maternă îngrijorată și să nu o iau personal și să mă simt atacată. Pe vremuri m-aș fi retras în carapace și probabil că n-aș mai fi vorbit cu ea. Acum am reușit să depășesc repede momentul de ușoară stânjeneală, să trec cu un zâmbet și cu un răspuns așa, în răspăr, glumeț, peste. Dacă mă întrebi la rece, da, mi se pare nepotrivit ca cineva care te cunoaște pentru prima dată să îți pună o astfel de întrebare. Dar pare tipic românesc așa, să ne permitem să ne băgăm în ciorba cuiva, sau să-i solicităm cuiva să se justifice de ce este gras, de ce este slab, de ce are probleme de vedere, de ce șchioapătă. Iar eu nu sunt om pregătit să spun povestea vieții mele. Că sufăr de aia, că o mai am și pe cealaltă, adică, atunci când cunosc pe cineva, să încep să-i explic de ce sunt grasă. Și cred că o întrebare atât de abruptă te poate bloca. Dar se pare că nouă, românilor, ne este permis. Ne ascundem în spatele vârstei. ”Sunt mai în vârstă și îmi pot permite să/ți pun o întrebare stânjenitoare și să te pun într-o situație dificilă”. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 10 ani, probabil că ar fi fost un dezastru. Adică m-ar fi scos din circuit o lună. Dar acum mi-am creat mecanisme de apărare și pot să mă uit la oameni așa, zâmbind, și fiindu-mi mie jenă pentru ce spun ei.

Sunt din ce în ce mai surprinsă pozitiv, în ultimii ani, de atitudinea medicilor. Adică, dacă acum 10 ani mergeam la medic și mi-ar fi zis ”Vai, dragă, ești tânără, de ce ești așa de grasă?”, acum sunt mult mai delicați. Și la cardiolog când merg, sunt mult mai eleganți și mai potriviți în limbaj. Evident, vorbim despre cabinete private, nu despre spitalele de stat. Sunt surprinsă de abordare. Nu sunt certată și hulită de la prima întrevedere. ”E normal să-ți fie rău, că ești grasă. E normal să fi singură, că ești grasă. E normal să fi deprimată, pentru că ești grasă. E normal să fi infertilă, cum sunt eu, pentru că ești obeză”. Medicii mi-au spus lucrurile astea în repetate rânduri.

În România este mai accentuată stigma față de persoanele obeze decât în alte părți?

Da, dar nu cred că există o conștiință a faptului că e un abuz care se produce asupra persoanei. Cred că oamenii cred că au dreptul să intre cu picioarele în viața ta, în problemele tale. De la bunici sau mătuși de a șaptea spiță, care te văd și îți spun, ”Vai, dragă, ce ești așa grasă, nu mai slăbești și tu?”, până la persoane pe care le întâlnești întâmplător și care, ascunzându-se în spatele vârstei, care cred ei că le permite, îți pun întrebări de genul ”Da de ce ești singură, dar de ce ești grasă?”. Cred că vine de la chestia asta românească, de a întreba orice. Cred că suntem foarte invazivi.

Te-ai simțit mai puțin agresată când ai fost în străinătate, în America, de exemplu?

În America m-am simțit ca un pește în apă. Și nu pentru că ei sunt o țară care luptă foarte mult cu asta, ci pentru că acolo poți să umbli și în chiloți și să nu-ți aibă nimeni treaba. În străinătate, în general, este o delicatețe educată legată de acest gen de subiecte. În România mă simt agresată începând de la vecinul din colț sau doamna din autobuz, care nu are loc de mine, pentru că sunt grasă, nu pentru că e autobuzul aglomerat, ci pentru că eu sunt grasă, până la vânzătoarea de la magazin, care mă ușuiește înainte de a deschide gura să spun ce mi-aș dori să cumpăr. Dacă nu ai mecanisme de autoapărare, cred că poți ajunge la depresii adânci, cumplite.

Ți s-a întâmplat să ajungi în depresie din cauza problemelor de greutate?

Da, mi s-a întâmplat. Și curele de slăbire mi-au dat depresie și îngrășatul după curele de slăbire mi-a dat stări de angoasă și tristețe. Și relaționarea cu ceilalți. Aici e problema cea mai mare. Când mi-am cunoscut soțul și când i-am cunoscut familia, primul lor șoc a fost că sunt grasă și problema lor majoră a fost că sunt grasă. La prima lor vizită în propria casă m-a întrebat soacra de ce nu țin cură de slăbire, cum pot să stau așa grasă. Adică, dacă lași lucrurile să intre peste tine, ele te pot măcina și distruge.Fără să te ajute. Că oamenii ăștia pretind că o fac pentru că vor să te ajute și că-ți vor binele, dar răul e mult mai mare. Ca adolescentă, m-am simțit agresată de tatăl meu. Care îmi spunea mereu că mănânc mult, și, ca reacție, mâncam mai mult. Țin minte că-i spunea și mamei mele asta. Noi venim dintr-o familie cu probleme de greutate. Suntem trei surori și un frate, toate trei surorile avem probleme de greutate, mama mea avea probleme de greutate și toată copilăria mea îmi aduc aminte cum tata îi spunea mamei ”Nu mai mânca, cât mănânci, câtă te-ai făcut”. Și mama ajunsese să mănânce pe ascuns. Și știu cât de tare mă afecta situația asta. Iar mai târziu, când mama a murit și am rămas să locuiesc cu tata, foarte mulți ani am auzit și eu aceleași replici. Fiind mai tânără și având o relație directă cu tata, am reușit să-l anihilez în timp, în ani, să-l fac să renunțe să mai facă astfel de afirmații. Dar el pretindea că-mi vrea binele. Mie mi se părea o agresiune. Și era destul de agresivă, când vezi pe cineva că se așează la masă, să îi spui ”Iar mănânci? Nu vezi că te-ai făcut cât un dulap?”.

Revenind la ce spune lumea despre tine. Ai spus că nu mănânci niciodată pe stradă, de teamă să nu fi taxată.

Mă gândesc că oamenii ar putea să-mi strige, să-mi zică, să mă jignească. ”Uite-o și pe asta, după ce că-i grasă, mai și mănâncă pe stradă”. Mă gândesc că aș putea arăta dizgrațios, că aș putea să îmi cadă o firmitură și atunci aș fi dizgrațioasă. Sunt foarte conștientă de greutatea mea. Și toate lucrurile pe care le fac în legătură cu felul în care mă comport în societate, și felul în care mă îmbrac și mă prezint în fața oamenilor au în vedere acest aspect. Când am întâlniri de business, cu cină, mănânc foarte puțin, sau nu mănânc. Mă gândesc că pot fi dizgrațioasă, că m-aș putea păta și cum ar fi o femeie grasă și pătată, sau eu știu ce mi s-ar mai putea întâmpla și ar fi un dezastru pentru mine și nu mă simt în largul meu, în cercul profesionale să mă manifest normal. Cel mai bine mă simt acasă la mine. Când sunt în vizită, chiar și la rude, sau la prieteni, sunt foarte atentă și autocenzurată.

Se poate spune că greutatea îți conduce viața? După asta îți ghidezi tot comportamentul, tot ceea ce faci când te vede altcineva?

Da. Sunt foarte conștientă. Greutatea este prezentă tot timpul. Când mă așez pe scaun, când mă mișc de pe o parte pe alta, când mă ridic, când vorbesc, când mă îmbrac, când mănânc. Greutatea este o componentă care ghidează toate lucrurile astea. Și decide.

Simți la fel și când ești doar tu cu tine?

Nu. Când sunt eu cu mine, sigur că mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu mai slabă, mă gândesc că mi-ar fi mai ușor să fiu mai slabă. Și mai am și planuri că o să slăbesc, și-o să fac... Mă simt bine. Când sunt la mine acasă, cu soțul meu, cu copilul meu. Atunci sunt în largul meu, nu mă autocenzurez, nu sunt atentă, dar nici nu sunt agresată. Nu există niciun fel de factor de risc. Nu mă simt vulnerabilă în cercul meu mic. Ei sunt singurii oameni în prezența cărora sunt eu însămi. Nu același lucru se întâmplă în fața fraților mei, a cumnaților, a prietenilor în niciun caz.

Crezi că este vorba și despre autostigmatizare?

O, da. Cred că 80 la sută din lucrurilea astea, sau poate un procent mai mic, sunt scenariile mele. Că oamenii ar putea să-mi spună, că oamenii ar putea să mă rănească. Nici nu cred că se ajunge în toate cazurile până acolo încât să se întâmple. Dar eu sunt atât de precaută și atât de prevăzătoare în a scrie aceste scenarii... Probabil că energia pe care o consum în toate lucrurile astea, dacă aș consuma-o slăbind ar fi mai bine canalizată.

Ai simțit vreodată că ți-ai găsit scuze pentru faptul că ești grasă?

Da. Am găsit. Am găsit și rădăcina răului produs și motivele. Da, mi-am găsit. Când eram copil, eram obligată să mănânc tot din farfurie. Și acum, pentru că sunt mamă și sunt foarte atentă la asta, îmi dau seama că farfuriile din care mâncam eu la șase-șapte ani erau farfurii de adulți. Primeam cantitate mare de mâncare. Erau ani de sărăcie. Pentru că noi am fost patru copii și foarte, foarte săraci. Și îmi aduc aminte că îmi era foame. Și îmi aduc aminte că mama număra perișoarele în ciorbă și că, atunci când eram puțin mai mare, îmi ascundeam câte o bucățică de ceva ca premiu pentru momentul în care urma să termin de învățat până la pagina ”X”, sau să fac nu știu ce. Am deprins obiceiul de a mânca noaptea pentru că învățam noaptea. Deci, foarte multe lucruri. Mâncarea a fost și chin și confort în toate momentele. Legătura cu mâncarea. Absența mâncării, cantitățile mari. După '90 mi-a fost foarte greu să mă conving pe mine, mulți ani, că am o problemă, că trebuie să abordez problema medical și, apoi, când a devenit prea greu, am renunțat, pentru că mi-am spus eu, așa, mai în glumă mai în serios, că acum, când pot să mănânc cât vreau, pentru că am bani și pot să-mi cumpăr câtă mâncare vreau, acum să mă înfometez? Ce aberație. Și mi-am găsit întotdeauna scuza asta, că am făcut foame în copilărie, că am fost nevoită, îmi aduc aminte în clasele primare, că mâncam multă untură cu pâine, din cauza sărăciei, și toate absențele astea culinare au revărsat în extremă. Arunc multă mâncare, gătesc mult, nu știu să gătesc puțin. Cam astea au fost scuzele mele. Și faptul că nu a existat o educație alimentară în familie și nu a existat o preocupare. Faptul că îi spui copilului că mănâncă mult și că e gras nu e o educație. Eu am un băiețel de șase ani și am cumpărat farfurii speciale, pentru vârsta lui, tocmai pentru a nu face această greșeală. Și ca să pot să am o percepție reală a cantității pe care trebuie să o mănânce un copil. Dacă nu a mâncat până la ora nouă seara, și îmi spune că vrea mâncare, nu îi mai dau să mănânce. Copilăria mea s-a petrecut în comunism, când atitudinea față de mâncare era cu totul alta, trebuia să mănânci mult, cu multă pâine, ca să reziști. Da, mi-am găsit toate scuzele astea, sigur. Astea sunt scuzele mele, pe care mi le spun mereu atunci când sunt slab și nu duc la bun sfârșit o rețetă, sau atunci când nu sunt în stare să-mi schimb modul de a trăi. Pentru că, acum, medicii asta spun. Că nu este vorba despre un regim alimentar, ci de modul de viață total. Mă sperie acest ”pentru toată viața”. Asta mi se pare cel mai greu. Să trăiești cu gândul că toată viața ta nu mai poți să faci asta. Adică toate greșelile pe care le faci acum, când trăiești așa.

Mâncarea reprezintă, pentru tine, un refugiu, în fața problemelor?

Am reacții diferite față de durere. Uneori nu mănânc zile întregi pentru că sunt foarte supărată. Mai degrabă mănânc nu în perioada de furie. Ci în perioada de după ce trece furia. Când intră melancolia, când intră gândurile negre, când îmi spun, ”Ok, Universul e ostil, oamenii sunt foarte răi, eu trebuie să supraviețuiesc” și atunci intru într-un fel de autohibernare și mă închid în mine. Mănânc la efort, eu dorm foarte puțin faptul că dorm foarte puțin noaptea, dacă muncesc, îmi iau pauze. Pauzele sunt de sandwich. Nu mănânc de bucurie, dar îmi aduc aminte, ca studentă, că eu în sesiune mă îngrășam. Ceea ce înseamnă că atunci când stăteam nopțile să învăț mâncam. Am rămas cu acest obicei. Și cu soțul meu, când ne simțim bine, simțitul bine este în conexiune cu ceva de mâncare.

În România, crezi că femeile cu probleme de greutate sunt judecate mai aspru decât bărbații?

Femeilor li se iartă mai greu faptul că sunt grase. Când soțul meu luase, la un moment dat, câteva kilograme, soacra mea m-a criticat pe mine, că eu sunt de vină, că eu gătesc. Stau acum și mă gândesc și nu-mi aduc aminte remarci față de bărbați grași. Am mers la sală, anul trecut, mi-am făcut un abonament, și am cerut un instructor personal, că na, am o greutate și, la prima oră, instructorul meu și-a permis ”Dar cum ați ajuns așa? Ați născut, nu? Că și mama mea”, fără să aștepte răspunsul meu. Țin minte că stăteam siderată și mă uitam la el și mă întrebam despre ce este vorba. Eu am mers să mă învețe niște exerciții să le fac corect. ”Cum ați ajuns așa?”. Primul lucru, te gândești, așa cum?

Oglinda ți-e prieten sau dușman?

În oglinzile de la mine de acasă nu mă văd foarte grasă. Numai în vitrinele magazinelor mă văd... hidoasă. Și în anumite poze, am, așa, câte un șoc. Cine e fata asta din poză, că nu sunt eu? Dar la mine acasă sunt unghiuri din care mă văd încă ok.

Crezi că este vorba tot despre spațiul tău, în care te simți bine și nu ești vulnerabilă?

Probabil că da. Pentru că mi s-a întâmplat să îmi pun o rochie și acasă să mi se pară că îmi stă extraordinar și când mergeam pe stradă și mă vedeam într-o vitrină mă vedeam diformă. Probabil că la mine acasă mă simt nejudecată, necriticată. Dar nu e nimic conștient.

Oamenii care au probleme de greutate, în general, nu vorbesc despre asta. Ce te face să nu te mai temi?

Cred că acum 10-15 ani nu ți-aș fi răspuns la întrebări. În niciun caz la toate. Dar în momentul în care sunt lucruri cu care ai reușit să faci pace, și faptul că am un soț, am un copil, că viața mea e rotundă, cred că asta mă ajută psihic pe mine să fiu capabilă să vorbesc și să verbalizez niște lucruri atât de dureroase. Cu care încă mă lupt, pentru că ele nu sunt nici pe departe rezolvate.

Cu ce ai vrea să închei?

Aș vrea să câștig la loterie și să îmi fac un by-pass stomacal. Este visul meu. Și, când vreau să visez frumos noaptea la asta mă gândesc.

Acest material a fost realizat în proiectul „ Obezitatea, între pierderea respectului de sine și discriminare”, din cadrul Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe Probleme de Sănătate Mintală. Bursa Rosalynn Carter este coordonată, în România, de Centrul pentru Jurnalism Independent. Mai multe despre Bursa Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe Probleme de Sănătate Mintală citiți pe www.cji.ro.
În zilele următoare, HunedoaraMea.ro vă va prezenta alte șase materiale (inclusiv video) realizate în cadrul aceluiași proiect.

Comentarii

Anemarie, multumim de articol! Toate cele bune.