Publicat la: 
26/12/2012

dr. Vlad Stroescu

„And I would find my self and not an image. That is our modern hope” [...] Așa spera W.B.Yeats în 1918 (“Per Amica Silentiae Lunae”). Aproape un secol mai târziu, obiectul acestor speranțe pare mai îndepărtat ca oricând.

Trăim în lumea lui Baudrillard, în care imaginea e mai presus de original, în care omul nu există dacă nu este hiper-real, dacă nu se ridică deasupra, precum românii care au talent în show-uri TV. “Simulacres et simulations”(1981) începe cu un pseudo-citat: “Simulacrul nu este ceva ce ascunde adevărul; este adevărul care ascunde faptul că nu există”. Nu știu dacă acest citat, el însuși un simulacru (Baudrillard, după ce îl inventează, îl atribuie Ecleziastului) are valoare de adevăr, ceea ce știu este că el e una dintre marile angoase ale omului contemporan. Frica de non-existență e mult mai vastă decât frica de moarte. Moartea se va manifesta într-un singur moment al vieții noastre, pe când incertitudinea propriei noastre identități rezidă în toate momentele vieții. Probabil mai mult ca oricând în istorie, ne ajutăm de măști ca să simulăm o identitate. Nu mai e alegerea noastră, trebuie să o facem.

Dintotdeauna omul a jucat roluri, dar astăzi ne chinuie diferența dintre rolul nostru și ceea ce suntem, dacă suntem ceva. La serviciu, trebuie să fim încrezători, trebuie să avem o bună stimă de sine, ca să ne convingem șefii că suntem valoroși. În general, trebuie să avem o gândire pozitivă, ca să ne exorcizăm angoasele. Pariul lui Pascal se aplică acum nu doar credinței în viața postumă, ci și credinței în viața actuala, în noi înșine. Așa că ne prefacem cu sârg că credem în noi, dorindu-ne ca la un moment dat să credem în propria prefăcătorie. Lucru care nu se întâmplă niciodată: până la capăt, undeva, mai în adânc sau mai la suprafață, mustește teama că suma noastră este zero și că cineva (eventual  noi înșine), cândva, își va da seama și ne va demasca.

Nici măcar pe realitatea solidă a propriilor noastre corpuri nu mai putem conta. Nu contează care este starea de sănătate reală, la câteva clickuri distanță, pe internet, ne așteaptă realitatea paralelă în care o boală nenumită și incurabilă ne macină pe dinăuntru. Între noi și corp se interpune intelectul, dar intelectul nu e făcut să administreze corpul. Când toate semnalele corpului sunt inconștiente, intelectul, ținut în întuneric, devine suspicios. Nimic nu e mai rău decât această obscuritate somatică, atât de aproape de angoasa non-existenței, non-identității, și atunci inventăm scenarii de boală, pentru că măcar ele au un sens, fie el și rău-prevestitor.

Ne mai rămâne nostalgia vremurilor mai simple, a Crăciunul copilăriei. Nostalgia falsifică și ea, dar asta contează mai puțin atâta timp cât ne oferă reperul unei Ere de Aur, al unui paradis pe care credem că l-am avut cândva. Sau pe care îl așteptăm.

În teoria postmodernismului, a fost inventat un concept numit meta-poveste (méta-récit). Meta-povestea este explicația supremă, schema în care toate lucrurile se potrivesc perfect, secretul cunoașterii și al fericirii. De-a lungul timpului, meta-poveștile au fost mereu prezente în viețile oamenilor. Fie sunt rânduieli moștenite, fie ne-au fost impuse. Toate ideologiile sunt meta-povești, și de aceea, toate ideologiile sunt false. Pentru că meta-poveștile au această caracteristică: toate eșuează în pretenția lor la universalitate. Ca orice scheme ideale, pot fi utile în anumite timpuri și locuri, dar nu în toate timpurile și locurile. (De pildă, dezbaterile acerbe pe marginea DSM V ar fi mai moderate dacă am accepta că DSM V nu este o meta-poveste.)

Uneori, mă gândesc că și identitatea după care tânjim atât e doar o altă meta-poveste. Reflecția ei reală se schimbă, în funcție de timp și spațiu, se schimbă, fluctuează, dar asta nu înseamnă că suntem impostori. Din contră, înseamnă că suntem reali, că existăm. Nu înseamnă nici că ar trebui să nu ne mai străduim să aflăm cine suntem. Pentru că însăși această strădanie ne definește. Dar dacă acceptăm că răspunsul nu e niciodată definitiv, că omul învelește lumea în straturi de imagini și că între ele nu există una singură “mai reală” decât celelalte, că imaginile însăși fac parte din lume, ar trebui măcar să mai scăpăm de angoase.

Motto-ul lui Baudrillard, în această lumină, nu e neapărat pesimist. Dacă “simulacrul” este ceea ce omul face, iar “adevărul” este ceea există independent de om, el nu ne spune decât că omul își clădește singur lumea. Nu-mi pot imagina o meta-poveste mai liniștitoare.

Sărbători Fericite, dragi cititori!

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Taguri Medlife: 

Comentarii

,,E foarte greu pentru un om sa se inteleaga pe sine'', Alexandr Soljenintin. Cati dintre noi mai incearca acest lucru, daramite sa ajunga la capat. Aici e sursa raului...

Interesant...admit, mi-a placut destul de mult.

In primul rand, ca si comentatorul de mai sus, recunosc si eu ca fac eforturi sa va inteleg articolele intesate de pareri adunate de prin carti si care nu aduc nimic cititorului de hotnews care nu are timp sa zaboveasca in cautarea sensului ascuns a emanatiilor dvs intelectuale, daca exista vreun sens.
In al doilea rand, felul in care scrieti denota o personalitate angasoata si cu o viziune sumbra asupra lumii si a oamenilor. Sper sa nu-i contaminati si pe cititori cu pesimismul dvs, mai ales ca acum e perioada sarbatorilor, a petrecerilor, iar oamenii, in loc sa se relaxeze, s-apuca sa-si caute sinele printre oalele cu sarmale si tavile cu friptura.
In incheiere, va recomand sa va relaxati, sa faceti sport ca sa va mai limpeziti gandurile si energiile negative neeliberate si s-o luati mai usor, ca viata e frumoasa orice ati zice!

Ne pandeste o primejdie. Exista printre noi oameni care, iubitori de viata si ancorati solid in oalele ei cu sarmale si friptura, vor intra in contact cu parerile stimabilului domn Stroescu, le vor parcurge de la cap la coada (manati de un impuls autodistructiv, probabil), si se vor problematiza. Pe unii dintre ei, cei care nu pot realiza la timp ca de vorba doar de emanatii, pe care putin sport si eventual un carnat, doi le pot elimina definitiv, ii vom pierde. Sa strangem randurile, sa inaltam mai sus zidul de oale.

Cu atat mai bine pentru noi cei care alcatuim cei 10%.

Ma gandesc ca articolul a fost interpretat eronat din cauza ca nu ofera nici un punct de reper. Nici macar identitatea nu mai e ce era, devine o poveste (sau meta-poveste). E un fel de teorie a relativitatii, din alta perspectiva.
Cred ca autorul a vrut sa ne invite la reflectie si relaxare, din pacate sarmalele nu ne lasa.

Am facut un mare efort intelectual sa imi imaginez "realitatea" in care traiesti tu, sau cel putin distopia care te-a inspirat sa scrii acest articol, nu am reusit, din fericire!
Cred ca 90% din oameni sunt la fel ca mine, fericiti si entuziasmati de viata, chiar si de portiunile dureroase, fara nici o masca, ci doar cu o multitudine de fatete ale aceluiasi Sine care experimenteaza tot ce-i vine in cale.
Lumea e frumoasa, viata e frumoasa si oamenii stiu sa iubeasca!
Daca vezi altfel lucrurile, inseamna ca alegi sa privesti dintr-un punct de vedere ciudat, sper ca nu sunteti prea multi in situatia asta!
Nu exista moment in care sa nu ai alegerea clara intre punctele de vedere posibile, totul e absolut perfect si just!
Cand ai sa te opresti din cautarea sinelui iti vei da seama ca nu l-ai pierdut niciodata!
Sa traiesti bine!!

"Nu înseamnă nici că ar trebui să nu ne mai străduim să aflăm cine suntem."

In fiecare moment suntem altcineva. "Persona" este rezultanta momentana a interactiunii dintre ideile ce tin gazda captiva. Cine suntem ? Suntem gazde ce actioneaza intr-un spatiu definit de normele sociale si conduse de manifestarea ideilor asimilate de-a lungul timpului.

Kant ori Schopenhauer ? Exista lucrul in sine sau lumea ca reprezentare a vointei noastre ?

Max, daca ai impresia ca totul este perfect si just si ca 90% dintre oameni sunt euforici ca tine si iti impartasesc parerea, inseamna ca traiesti in Disneyland, nu in lumea asta. In a doua zi de Craciun am vazut doi oameni care scormoneau in ghena dupa mancare. Explica-mi, te rog, cum puteau ei sa fie fericiti si entuziasmati de viata. Cati II iubesc pe acesti oameni? Si sa nu-mi spui ca ei fac parte dintre cei 10%, ca nu tine. Iar articolul nu insufla nici pesimism, nici nu infatiseaza vreo realitate subiectiva, ci prezentul pe care il traim (pe planeta Pamant, nu in Disneyland) si natura umana. NOi chiar traim prin si in simulacre,iar faptul acesta nu este bun sau rau, doar este. Cunoasterea de sine tine de inteligenta. Sportul este bun, dar si intelectul trebuie antrenat, stimati comentatori. Altfel ii vedem pe cei care isi pun intrebari despre sine si despre lumea in care traim ca "ciudati". REvenind la Max, care "experimenteaza tot ce ii vine in cale", imi aminteste de o carte pe care v-o recomand> Fericirea Paradoxala, de Gilles Lipovetski. Veti gasi acolo o radiografie exacta a lumii actuale. Si va fi o lectura care va devoreaza.

Eruditia este impresionanta, abordarea actuala, finalul cu mesaj dublu. L-as compara pe distinsul domn doctor cu pictorul excentric Thorsen, invocat de Norretranders intr-o carte de-a sa.

Adaugă comentariu nou

Alte articoleVezi toate articolele

Arsurile solare sunt arsuri ale pielii datorate expunerii la soare, care se manifesta prin inrosirea locala si prezenta durerii si usturimii la nivelul pielii. Acestea se pot transforma mai...
Sportul intareste oasele / Foto: Flickr/espinr Oamenii de stiinta suedezi au analizat densitatea oaselor, precum si practicile de activitate fizica actuale si anterioare ale unor barbati, la...