Inhibitii ale invatarii
Am cautat adesea sa inteleg cum ajungem sa cunoastem lucruri, cum folosim experientele prin care trecem si mai ales ce anume ne impiedica sa cunoastem si sa folosim experientele…imi ziceam ca daca am fi in stare sa reflectam serios asupra experientelor pe care le-am trait, ei bine, acesta ar fi un proces care ne-ar aduce atat de multe informatii despre noi si functionarea acestei lumi incat nici nu am mai avea nevoie de lectura, de exemplu. Adica un adult dispune de o cantitate uriasa de informatii pe care alege sau nu sa le utilizeze inspre folosul lui. Uimitor este, din punctul meu de vedere, ca majoritatea adultilor aleg sa nu foloseasca tezaurul informational si emotional pe care il au continuu la dispozitie (si consider aceasta exprimare chiar una potrivita).
Dar ca sa aflam care sunt mecanismele ce impiedica aceasta cunoastere cred ca este o sarcina nu tocmai usoara, cu atat mai mult sa le putem fluidiza, maleabiliza sau chiar elimina, daca lucrul acesta chiar este posibil. Dar faptul ca ar putea fi greu nu ar trebui sa ne tina deoparte, nu? Astfel Melanie Klein este una dintre psihanalistele care au scris despre acest subiect si ma voi folosi de scrierile ei pentru a prezenta o imagine asupra inhibitiilor in invatare.
Unul dintre factorii foarte puternici si usor observabili care impiedica manifestarea libera a capacitatilor noastre de invatare este omniprezenta anxietate. Cu cat intensitatea anxietatii este mai mare cu atat capacitatile noastre de elaborare scad, desigur, ca in fiecare asemenea situatie, existand un punct pana la care anxietatea este un factor pozitiv, care ne pregateste o buna reactie. Dincolo de acest punct insa apar inhibitiile care se pot transforma in adevarate paralizii.
M.Klein prezinta doua surse ale inhibitiei intelectuale dar modalitatea in care o face fiind una strict psihanalitica poate parea mai greu de inteles asa incat voi incerca o traducere intr-un limbaj mai putin complicat. Autoarea spune, elaborandu-si propriile observatii clinice, ca procesul de cunoastere a corpului mamei si al propriului corp este in directa legatura cu capacitatile intelectuale.
In cadrul acestui proces de cunoastere apar multiple fantasme, in special distructive, care sunt la originea anxietatii ce va perturba cunoasterea. Klein prezinta pe larg si cateva situatii ale unor copii care prezentau inhibitii ale invatarii, chiar grave, inhibitii care au fost anulate prin interpretarea fantasmelor cu origine sadica-orala si sadic-anala.
Pentru randurile prezentate aici e suficient ce am spus pana acum si nu voi intra in detaliile prezentarii kleiniene, insa mi s-au parut importante aceste idei pentru ca ele pun in lumina un mecanism care cred ca e valabil chiar si in cazul in care detaliile analizelor kleiniene sunt, sa zicem, false. Si anume…cred ca Klein vrea sa spuna ca fantasmele, erotice sau distructive, care insotesc obiectele cunoasterii noastre sunt cele care pot bloca cunoasterea lor.
Cand vrem sa distrugem un obiect s-ar putea sa nu ne mai dam voie sa-l si cunoastem. Si va voi da un exemplu concret – televiziunile ne prezinta tot felul de personaje, sub forma de obiecte. Camerele de luat vederi lumineaza anumite aspecte si lasa in umbra multe altele, tocmai pentru ca personajele prezentare sa suscite anumite reactii…cu cat mai intense cu atat mai bine caci unitatea de masura este procentajul din audiente. Daca ne-ar lasa sa cunoastem cu adevarat personajele-obiecte, reactiile noastre s-ar modifica enorm pentru ca cu cat cunoastem mai putin o realitate cu atat vom fi tentati sa o incarcam cu propriile conceptii, asteptari, anxietatii…iar acest proces de incarcare l-am numit eu aici, fantasmare.
Cunoasterea propriilor procese psihice si accesul la procesele psihice ale celuilalt trec prin filtrul fantasmelor noastre. Uneori aceste fantasme, asa cum ne arata Klein, se consolideaza intr-un nucleu dur, chiar necrutator, care poate impiedica definitiv cunoasterea si asa cum spuneam la inceput, accesul nostru la utilizarea propriilor experiente.
Asa ajungem sa repetam, uneori de multe ori, aceleasi greseli sau situatii problematice ca si cum nu am mai fi trecut prin acele locuri niciodata. Duritatea nucleului, pe care in psihanaliza il numim Supraeu, ne orbeste si ne interzice accesul la a sti despre noi si celalalt si asta pentru ca imaginea pe care ne-o prezinta este una, in cazul acesta, ingrozitoare si pe care nu o putem suporta. Decat sa ne cunoastem imaginile distructive din mintea noastra, mai bine nu mai cunoastem nimic.
A face fata distructivitatii fantasmate, a reduce severitatea atacurilor interne, a face proba realitatii si altele, sunt trepte pe calea echilibrarii si a destuparii capacitatilor de invatare altfel asediate.
Autor: Valentin Miu, Psiholog clinician, Psihoterapeut, Centrul de Psihiatrie si Psihoterapie MindCare