Publicat la: 
15/03/2013

Termenii “psihoză”, “psihotic” sunt folosiți când este afectată capacitatea cuiva de a face diferența dintre ceea ce este real (vorbim despre realitatea convențională, cea pe care o percem toți) și ceea ce nu este real (percepții, idei care nu reflectă lucruri din realitatea convențională). Astfel, halucinația este un fenomen psihotic, pentru că reprezintă o percepție fără obiect de perceput (de ex., “vocile” care apar în schizofrenie), ideea delirantă este un fenomen psihotic pentru că este o convingere evident falsă sau imaginară, dar de nezdruncinat.

Există tulburări psihice în care fenomenele psihotice sunt centrale: schizofrenia, tulburarea delirantă, diverse tulburări psihotice scurte. Fenomenele psihotice pot însă apărea, ca un “vârf de aisberg” în multe alte tulburări psihice care nu sunt catalogate ca psihoze cronice: depresie, tulburare bipolară, reacțiile la stress, etc.

Prin însăși natura psihozei, persoana afectată, în majoritatea cazurilor, nu realizează că ideile sau percepțiile sale sunt anormale, chiar dacă acestea sunt frapant anormale pentru toți cei din jur, chiar în fața evidențelor și argumentelor unei judecăți elementare. Acest lucru nu are nimic de-a face cu inteligența sau bunul simț al persoanei afectate. Motiv pentru care psihoza a fost considerată, de-a lungul timpului, prototipul ininteligibilului și impenetrabilului, și a stat la baza alienării profunde, ruperii de lume la care oamenii cu boli psihice au fost supuși. Și mai sunt încă.

Practic vorbind, adesea o persoană psihotică are neapărată nevoie să fie văzută de un psihiatru, dar nu va vedea niciun rost în a face acest demers. Ba din contră, cum psihiatrul, în prejudecățile minții colective, pare un temnicer, un instrument al alienării, cel afectat va încerca uneori să evite cu orice preț să viziteze unul. Prejudecățile și stigmatul țin la distanță de psihiatru și pe non-psihotici, chiar dacă ar beneficia de ajutor, ce să mai vorbim despre cei care au probleme grave în a discerne realul de halucinație.

Și asta este o problemă dureros de urgentă pentru cei apropiați. “Cum să-l conving pe copilul/soțul meu să vină la psihiatru?” e întrebarea pe care am auzit-o toți de nenumărate ori, și la care nu există un răspuns clar și pe deplin satisfăcător, o rețetă sau un algoritm infalibil sau măcar cu o rată decentă de succes.

Răspunsul ar trebui să vină din sânul unei psihiatrii comunitare, care la noi e doar embrionară. Ar trebui să existe un sistem în interiorul societății, nu în afara ei cum e spitalul de psihiatrie, care să fie alături de cei ce suferă psihoze și de familiile acestora, în mod activ, nu doar prin disponibilitate ipotetică. Pentru că deocamdată, cu excepția unor ONG-uri curajoase, nu avem așa ceva, lumea noastră este în bună măsură sălbatică.

Răspunsurile pe care eu le dau când mi se puneîntrebarea de mai sus sunt de obicei două, șile voi scrie și aici.

I

Uneori, situația e gravă, dar nu urgentă. E nevoie de mers la psihiatru, dar nu cu orice preț, adică nu împotriva voinței omului. Întotdeauna mersul la psihiatru de bună voie este de preferat, chiar și în urgențe. Merită să încercați mai întâi să duceți o muncă de convingere cu persoana apropiată, respectând câteva principii:

- fiți sinceri. Spuneți ce vi se pare anormal și ce vă îngrijorează. Spuneți-o măcar o dată, nu vă ascundeți, nu îi “cântați în strună” psihozei, nu inventați pretexte sau povești. Încercați să nu mințiți niciodată, și în același timp să nu vă enervați niciodată, să nu folosiți șantaje sentimentale sau de alt fel. Spuneți că e cazul de mers la psihiatru, în mod clar și nedeghizat. Mersul la psihiatru sub pretextul că “faci niște analize”, sau ascunzând specialitatea medicului, e ne-etic și foarte neproductiv.

- nu atacați frontal conținutul ideilor delirante. E bine să vă exprimați îngrijorările, dar nu are rost să încercați să combateți, logic sau alminteri, conținutul ideilor ciudate ale persoanei psihotice. Cel mai probabil, n-o să reușiți mare lucru astfel. Ideea delirantă e rezistentă la logică și evidențe, și e mult mai convingătoare decât orice altă idee obișnuită.

- atacați în schimb problemele reale, stringente, de adaptare la viața de zi cu zi. Poate că omul nu va merge la doctor ca să nu mai fie urmărit de persecutori invizibili, dar va merge dacă începe să realizeze că viața lui e complet delabrată, că și-a pierdut serviciul, că nu are niciun plan viabil de viitor, că îi e greu să-și plătească facturile, că poate comportamentul său are consecințe legale sau dăunătoare, că situația în care e îi produce suferință și uneori un stress greu de imaginat. Cu alte cuvinte, e mult mai important ca persoana afectată să realizeze că are nevoie de ajutor, decât să realizeze, de la bun început , că ce i se întâmplă este anormal sau bizar. Se va întâmpla și asta, dar după începerea unui tratament. “Funcționarea” zilnică, o viață mai bună, mai împlinită, sau măcar păstrarea unei “linii de plutire”, sunt argumentele cele mai puternice, cu șansele cele mai mari de succes, în favoarea începutului unei terapii. Atunci când interlocutorul începe să devieze discuția către partea delirantă, nu-l încurajați, nici nu-l contraziceți, ci schimbați subiectul, reveniți, cu blândețe, la problemele concrete.

- Aveți răbdare și perseverență. Continuați să fiți alături de el/ea, să nu vă pierdeți cu firea, nici să nu vă înfuriați, chiar atunci când vă e greu. Folosiți neajunsurile zilnice pe care cel afectat le pățește ca argumente, ca să vă consolidați pledoaria, de-a lungul timpului. Dacă e nevoie, faceți compromisuri și negociați, ținând minte că e mai benefică prezentarea la psihiatru în urma realizării că e nevoie de ajutor, decât în urma unei negocieri sau constrângeri de orice fel. Nu vă dați bătut(ă).

II

Alteori însă, din păcate, trece timpul și lucrurile merg tot spre mai rău, și devine clar că, de bună voie, persoana afectată de psihoză nu va merge la psihiatru. Atunci când nu se întrevede nicio ieșire din cercul vicios al ruperii de realitate, rămâne măsura internării împotriva voinței. E măsură destul de gravă, pentru că implică privarea temporară de unele drepturi și libertăți omenești, dar mult mai puțin decât ne imaginăm. Internarea nevoluntară nu se vrea o încarcerare, nici o pedeapsă sau alt fel de coerciție: e o măsură de protecție. Ea nu poate dura niciodată prea mult, și de cele mai multe ori nu e nevoie, de altfel. Nu este o “internare la azil”.

Doar că, din nefericire, e greu de pus în practică și tot greul cade în sarcina familiei, care nu știe ce să facă și încotro să o ia. Mai jos este un scurt ghid despre cum se procedează.

Când un om trăiește într-un delir care îi desființează orice șansă la un trai normal, și e incapabil să iasă singur din el, familia, medicul de familie, psihiatrul curant sau chiar autoritățile publice sunt îndreptățite să solicite internarea împotriva voinței. Articolele 53-68 din legea 487/2002 și articolele 29-31 din normele de aplicare ale legii reglementează situația: trebuie să faceți solicitarea în scris, să treceți datele de identificare din buletin și să menționați “manifestările ce pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie sau a altora”. Cereți medicului de familie să vă sprijine în demers, eventual să facă solicitarea el însuși dacă cunoaște situația. Dacă există deja un psihiatru curant, care să facă el însuși solicitarea și să asigure legătura cu colegii din spital, e ideal.

Apoi sunați la 112. Din experiența proprie vă pot spune că ambulanțele refuză adesea să transporte un om la spital, dacă acestea nu vrea. După ani de zile, mecanismele acordării unui ajutor de urgență psihiatrică nu merg suficient de bine. Atrageți atenția echipajului că este vorba de o procedură perfect legală, arătați-le solicitarea și eventual menționați legile de mai sus. Refuzul înseamnă culpă, pentru echipajul respectiv. Dacă persoana afectată opune rezistență, echipajul poate să fie asistat de poliție. Va fi necesar conform legii și foarte util să îl/o însoțiți până la camera de gardă.

Solicitarea nu înseamnă automat internare, dar înseamnă o vizită obligatorie la psihiatrul de la spital, care va decide dacă internarea e necesară sau nu. Și decizia lui va fi confirmată sau infirmată de o comisie independentă, în termen de 72 de ore. Deci responsabilitatea nu atârnă cu totul pe umerii dumneavoastră. Sub tratament, fenomenele psihotice de obicei dau înapoi, și internarea nevoluntară se încheie sau e transformată în internare din propria voință. Va fi nevoie de o continuare a tratamentului și după externare, dar lucrurile se vor fi urnit din loc înspre bine.

Nu e nevoie să fie o urgență spectaculoasă, acte de agresiune, un pericol iminent ca să faceți cele de mai sus. E vorba de orice situație în care cel apropiat are, în mod evident pentru toată lumea, nevoie de ajutor specializat, dar îl refuză pentru că însăși problema îi afectează judecata, ceea ce este în sine o urgență, chiar dacă mai subtilă pentru observatorul terț. Din păcate însă, lucrurile merg repede doar dacă situația degenerează, de asta este indicat să profitați de crize, să nu le lăsați să treacă sau să se rezolve, temporar și deficitar, de la sine. Criza este atunci când siguranța, sănătatea sau chiar viața celui afectat sau a celor din jur e amenințată, sau când suferința este foarte mare, vizibilă pentru cei din jur. Nu doar în psihoze se întâmplă așa. De exemplu, ca regulă generală, tulburările legate de consumul toxic de alcool (sau alte droguri), nu beneficiază de pe urma internărilor nevoluntare: dacă consumatorul nu e hotărât el însuși să schimbe situația, intervențiile de orice fel nu sunt eficace. Însă uneori consumul este atât de mare încât el amenință viața și afectează profund judecata consumatorului, ceea ce poate justifica internarea împotriva voinței.

Deși internarea nevoluntară pare un gest “eroic” și dramatic, ea e întotdeauna doar un început de drum. Forțarea unei uși înțepenite. Fără o continuare a unui demers terapeutic, este inutilă pe termen lung. După punctul II, ne întoarcem la punctul I. Prietenii, familia, membri activi ai “rețelei de suport social” sunt cei care vor înclina balanța prognosticului spre mai bine.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Taguri Medlife: 

Comentarii

Dupa definitia de la inceputul articolului as spune ca toti oamenii religiosi sufera de un anumit grad de psihoza. Hahaha.

Din nefericire ma aflu in situatia 2 cu un membru al familiei. Echipajul 112 vine fara medic si politia nu stiu de unde isi arogabdreptul de a face evaluari psihiatrice si de a spune ca nu e cazul transportului la spital pentru ca bolnavul nu e periculos. Cand va fi cu adevarat periculos, cu tentativa de suicid (e o recidiva a bolii, s-a mai intamplat in trecut), e posibil sa fie prea tarziu pentru a mai repara ceva. Sistemul e absolut nefunctional. In plus, medicul de familie refuza orice aaistenta pentru ca e o lege noua care ii interzice sa dea informatii despre pacient fara aprobarea pacientului. Iar singurul medic psihiatru care ii cunoaste situatia si antecedentele nu "se baga".. ii e frica si lui nu stiu de ce.

Andrei, din păcate ai dreptate, procesul ăsta, care ar trebui să meargă șnur, ca să fie cât mai ușor pentru toată lumea, începând cu pacientul, merge nepermis de mult. Nu înțeleg de ce medicii curanți „nu se amestecă”, probabil dintr-o proastă cunoaștere a legii.
Eu cred că ajută dacă faceți solicitarea pe hârtie, conform legii. Nu e niciun formular, un text cu pixul pe o coală A4 ajunge. Și de atras atenția celor de la 112 (nici ei nu sunt foarte operativi întotdeauna), poliției și echipajului din ambulanță, cu textul legii în mână, că nu e nicio neregulă. Ajută și dacă sunați înainte la spital să spuneți că veniți, cei de pe ambulanță vor fi mult mai cooperanți dacă le spuneți că sunteți așteptați.
Sistemul are multe de învățat chiar de la pacienți și familiile lor. Normele legii de sănătate mintală au fost aprobate în 2006, prea recent aparent (desi au trecut 6 ani!) ca să fie suficient rodate și asimilate de cei din sistemul îngrijirilor de urgență. Dacă le atragem atenția unde greșesc, poate lucrurile se vor schimba, încetul cu încetul.

Daca fondatorii marilor religii s-ar fi nascut in aceasta perioada erau internati la psihiatrie.

Dle Stroescu, citesc cu placere blogul dumneavoastra. Cu aceasta ocazie as avea un comentariu. testul aplicat pentru internarea nevoluntara se refera, dupa cum spuneti si dvoastra, la punerea in pericol a vietii, sanatatii, inetgritatea corporala proprie sau a altora. Internarea nevoluntara implica lipsirea de libertate a persoanei in cauza. in sensul acesta avem de a face cu o incarcerare, contrar spuselor dvoastra. Fiind vorba de o lipsire de libertate, testul amintit mai sus trebuie interpretat strict. Modul in care parafrazati dvoastra testul mi se pare suspect, de natura a induce in eroare, sau de a incuraja abuzurile: dvoastra spuneti ca o persoana tb internata atunci cand "un om traieste intr-un delir care ii desfiinteaza orice sansa. etc etc". Or aceasta fraza implica excesiv o judecata de ordin subiectiv, indeosebi cu privire la ce inseamna in practica "o viata normala".
Dvoastra practic spuneti ca toti psihoticii ajung mai devreme sau mai tarziu pe mana psihiatrilor, o propozitie controversata daca nu ma insel. De asemenea, sugerati ca rudele, doctorii si ceilalti actori implicati in procesul de internare involuntara sunt animati invariabil de intentii benigne, ceea ce deseori nu este adevarat, mai ales in Romania. In masura in care nu analizeaza posibilitatea abuzurilor, orice relatare de genul acestui articol poate fi acuzata de paternalism si dispret pentru drepturile fundamentale ale pacientului cu dizabilitati, mai ales, subliniez, in contextul de azi din Romania.
(disclaimer: sunt avocat)

Domnule Cojocariu,
Psihiatrie fără criterii subiective nu se poate. În psihiatrie nu prea avem analize de laborator care să ne obiectiveze tulburările, avem expertiza psihiatrilor susținută de consensurile experților. Totuși, nu se pune problema de internare nevoluntară atunci când avem dileme în ceea ce privește funcționarea omului în lume, ci atunci când alte măsuri sunt clar imposibile și lucrurile sunt depășite. Iar atunci, așa cum scrie și în articol, decizia nu aparține nici familiei, nici psihiatrului de gardă, ci unei comisii care controlează tot procesul și care notifică Parchetul de tot ce face. Personal, n-am întâlnit până acum cazuri în care o familie rău intenționată să reușească să „păcălească” comisia, dar nici nu exclud cu totul posibilitatea. Nu e un sistem perfect, ci un compromis, iar trecutul ne arată cât de ușor se poate abuza de psihiatrie. Oricum, posibilitatea abuzurilor e întotdeauna analizată.
Dacă am lăsat să se înțeleagă că toate psihozele ajung la psihiatru, am greșit. Am vrut să spun că toate psihozele necesită tratament medical (la psihiatrie în marea majoritatea a cazurilor). Din păcate, procentul celor care îl și primesc e mic. Psihozele sunt tulburări grave care produc enorm de multă suferință și afectează profund viața și libertatea celui afectat, nu „stiluri alternative de viață”,
Articolul era adresat familiilor în dificultate, nu era o analiză științifică, socială sau critică a psihiatriei în general. Regret dacă am lăsat impresia că disprețuiesc drepturile oamenilor cu dizabilități.

Multumesc pentru precizari si va urez succes in activitatea dvoastra in slujba pacientilor cu tulburari mintale.

Adaugă comentariu nou

Alte articoleVezi toate articolele

Urgenta medicala / Foto: Agerpres "E intotdeuna greu sa accepti moartea cuiva drag. Dar cu atat mai greu cand ea vine ca un traznet in conditiile unei varste frumoase dar purtata intr-un mod...
Cat de sanatos este untul? Foto: MorgueFile.com Untul este unul dintre alimentele care pot transforma o masa banala intr-o "opera de arta". Cu toate acestea, in ultimele decenii, a fost acuzat ca...