MINTE

15 Martie 2013

Lungul drum al psihozei către psihiatrie

scris de

Stroescu Vlad

Termenii “psihoză”, “psihotic” sunt folosiți când este afectată capacitatea cuiva de a face diferența dintre ceea ce este real (vorbim despre realitatea convențională, cea pe care o percem toți) și ceea ce nu este real (percepții, idei care nu reflectă lucruri din realitatea convențională). Astfel, halucinația este un fenomen psihotic, pentru că reprezintă o percepție fără obiect de perceput (de ex., “vocile” care apar în schizofrenie), ideea delirantă este un fenomen psihotic pentru că este o convingere evident falsă sau imaginară, dar de nezdruncinat. Există tulburări psihice în care fenomenele psihotice sunt centrale: schizofrenia, tulburarea delirantă, diverse tulburări psihotice scurte. Fenomenele psihotice pot însă apărea, ca un “vârf de aisberg” în multe alte tulburări psihice care nu sunt catalogate ca psihoze cronice: depresie, tulburare bipolară, reacțiile la stress, etc. Prin însăși natura psihozei, persoana afectată, în majoritatea cazurilor, nu realizează că ideile sau percepțiile sale sunt anormale, chiar dacă acestea sunt frapant anormale pentru toți cei din jur, chiar în fața evidențelor și argumentelor unei judecăți elementare. Acest lucru nu are nimic de-a face cu inteligența sau bunul simț al persoanei afectate. Motiv pentru care psihoza a fost considerată, de-a lungul timpului, prototipul ininteligibilului și impenetrabilului, și a stat la baza alienării profunde, ruperii de lume la care oamenii cu boli psihice au fost supuși. Și mai sunt încă. Practic vorbind, adesea o persoană psihotică are neapărată nevoie să fie văzută de un psihiatru, dar nu va vedea niciun rost în a face acest demers. Ba din contră, cum psihiatrul, în prejudecățile minții colective, pare un temnicer, un instrument al alienării, cel afectat va încerca uneori să evite cu orice preț să viziteze unul. Prejudecățile și stigmatul țin la distanță de psihiatru și pe non-psihotici, chiar dacă ar beneficia de ajutor, ce să mai vorbim despre cei care au probleme grave în a discerne realul de halucinație. Și asta este o problemă dureros de urgentă pentru cei apropiați. “Cum să-l conving pe copilul/soțul meu să vină la psihiatru?” e întrebarea pe care am auzit-o toți de nenumărate ori, și la care nu există un răspuns clar și pe deplin satisfăcător, o rețetă sau un algoritm infalibil sau măcar cu o rată decentă de succes. Răspunsul ar trebui să vină din sânul unei psihiatrii comunitare, care la noi e doar embrionară. Ar trebui să existe un sistem în interiorul societății, nu în afara ei cum e spitalul de psihiatrie, care să fie alături de cei ce suferă psihoze și de familiile acestora, în mod activ, nu doar prin disponibilitate ipotetică. Pentru că deocamdată, cu excepția unor ONG-uri curajoase, nu avem așa ceva, lumea noastră este în bună măsură sălbatică. Răspunsurile pe care eu le dau când mi se puneîntrebarea de mai sus sunt de obicei două, șile voi scrie și aici. I Uneori, situația e gravă, dar nu urgentă. E nevoie de mers la psihiatru, dar nu cu orice preț, adică nu împotriva voinței omului. Întotdeauna mersul la psihiatru de bună voie este de preferat, chiar și în urgențe. Merită să încercați mai întâi să duceți o muncă de convingere cu persoana apropiată, respectând câteva principii: - fiți sinceri. Spuneți ce vi se pare anormal și ce vă îngrijorează. Spuneți-o măcar o dată, nu vă ascundeți, nu îi “cântați în strună” psihozei, nu inventați pretexte sau povești. Încercați să nu mințiți niciodată, și în același timp să nu vă enervați niciodată, să nu folosiți șantaje sentimentale sau de alt fel. Spuneți că e cazul de mers la psihiatru, în mod clar și nedeghizat. Mersul la psihiatru sub pretextul că “faci niște analize”, sau ascunzând specialitatea medicului, e ne-etic și foarte neproductiv. - nu atacați frontal conținutul ideilor delirante. E bine să vă exprimați îngrijorările, dar nu are rost să încercați să combateți, logic sau alminteri, conținutul ideilor ciudate ale persoanei psihotice. Cel mai probabil, n-o să reușiți mare lucru astfel. Ideea delirantă e rezistentă la logică și evidențe, și e mult mai convingătoare decât orice altă idee obișnuită. - atacați în schimb problemele reale, stringente, de adaptare la viața de zi cu zi. Poate că omul nu va merge la doctor ca să nu mai fie urmărit de persecutori invizibili, dar va merge dacă începe să realizeze că viața lui e complet delabrată, că și-a pierdut serviciul, că nu are niciun plan viabil de viitor, că îi e greu să-și plătească facturile, că poate comportamentul său are consecințe legale sau dăunătoare, că situația în care e îi produce suferință și uneori un stress greu de imaginat. Cu alte cuvinte, e mult mai important ca persoana afectată să realizeze că are nevoie de ajutor, decât să realizeze, de la bun început , că ce i se întâmplă este anormal sau bizar. Se va întâmpla și asta, dar după începerea unui tratament. “Funcționarea” zilnică, o viață mai bună, mai împlinită, sau măcar păstrarea unei “linii de plutire”, sunt argumentele cele mai puternice, cu șansele cele mai mari de succes, în favoarea începutului unei terapii. Atunci când interlocutorul începe să devieze discuția către partea delirantă, nu-l încurajați, nici nu-l contraziceți, ci schimbați subiectul, reveniți, cu blândețe, la problemele concrete. - Aveți răbdare și perseverență. Continuați să fiți alături de el/ea, să nu vă pierdeți cu firea, nici să nu vă înfuriați, chiar atunci când vă e greu. Folosiți neajunsurile zilnice pe care cel afectat le pățește ca argumente, ca să vă consolidați pledoaria, de-a lungul timpului. Dacă e nevoie, faceți compromisuri și negociați, ținând minte că e mai benefică prezentarea la psihiatru în urma realizării că e nevoie de ajutor, decât în urma unei negocieri sau constrângeri de orice fel. Nu vă dați bătut(ă). II Alteori însă, din păcate, trece timpul și lucrurile merg tot spre mai rău, și devine clar că, de bună voie, persoana afectată de psihoză nu va merge la psihiatru. Atunci când nu se întrevede nicio ieșire din cercul vicios al ruperii de realitate, rămâne măsura internării împotriva voinței. E măsură destul de gravă, pentru că implică privarea temporară de unele drepturi și libertăți omenești, dar mult mai puțin decât ne imaginăm. Internarea nevoluntară nu se vrea o încarcerare, nici o pedeapsă sau alt fel de coerciție: e o măsură de protecție. Ea nu poate dura niciodată prea mult, și de cele mai multe ori nu e nevoie, de altfel. Nu este o “internare la azil”. Doar că, din nefericire, e greu de pus în practică și tot greul cade în sarcina familiei, care nu știe ce să facă și încotro să o ia. Mai jos este un scurt ghid despre cum se procedează. Când un om trăiește într-un delir care îi desființează orice șansă la un trai normal, și e incapabil să iasă singur din el, familia, medicul de familie, psihiatrul curant sau chiar autoritățile publice sunt îndreptățite să solicite internarea împotriva voinței. Articolele 53-68 din legea 487/2002 și articolele 29-31 din normele de aplicare ale legii reglementează situația: trebuie să faceți solicitarea în scris, să treceți datele de identificare din buletin și să menționați “manifestările ce pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie sau a altora”. Cereți medicului de familie să vă sprijine în demers, eventual să facă solicitarea el însuși dacă cunoaște situația. Dacă există deja un psihiatru curant, care să facă el însuși solicitarea și să asigure legătura cu colegii din spital, e ideal. Apoi sunați la 112. Din experiența proprie vă pot spune că ambulanțele refuză adesea să transporte un om la spital, dacă acestea nu vrea. După ani de zile, mecanismele acordării unui ajutor de urgență psihiatrică nu merg suficient de bine. Atrageți atenția echipajului că este vorba de o procedură perfect legală, arătați-le solicitarea și eventual menționați legile de mai sus. Refuzul înseamnă culpă, pentru echipajul respectiv. Dacă persoana afectată opune rezistență, echipajul poate să fie asistat de poliție. Va fi necesar conform legii și foarte util să îl/o însoțiți până la camera de gardă. Solicitarea nu înseamnă automat internare, dar înseamnă o vizită obligatorie la psihiatrul de la spital, care va decide dacă internarea e necesară sau nu. Și decizia lui va fi confirmată sau infirmată de o comisie independentă, în termen de 72 de ore. Deci responsabilitatea nu atârnă cu totul pe umerii dumneavoastră. Sub tratament, fenomenele psihotice de obicei dau înapoi, și internarea nevoluntară se încheie sau e transformată în internare din propria voință. Va fi nevoie de o continuare a tratamentului și după externare, dar lucrurile se vor fi urnit din loc înspre bine. Nu e nevoie să fie o urgență spectaculoasă, acte de agresiune, un pericol iminent ca să faceți cele de mai sus. E vorba de orice situație în care cel apropiat are, în mod evident pentru toată lumea, nevoie de ajutor specializat, dar îl refuză pentru că însăși problema îi afectează judecata, ceea ce este în sine o urgență, chiar dacă mai subtilă pentru observatorul terț. Din păcate însă, lucrurile merg repede doar dacă situația degenerează, de asta este indicat să profitați de crize, să nu le lăsați să treacă sau să se rezolve, temporar și deficitar, de la sine. Criza este atunci când siguranța, sănătatea sau chiar viața celui afectat sau a celor din jur e amenințată, sau când suferința este foarte mare, vizibilă pentru cei din jur. Nu doar în psihoze se întâmplă așa. De exemplu, ca regulă generală, tulburările legate de consumul toxic de alcool (sau alte droguri), nu beneficiază de pe urma internărilor nevoluntare: dacă consumatorul nu e hotărât el însuși să schimbe situația, intervențiile de orice fel nu sunt eficace. Însă uneori consumul este atât de mare încât el amenință viața și afectează profund judecata consumatorului, ceea ce poate justifica internarea împotriva voinței. Deși internarea nevoluntară pare un gest “eroic” și dramatic, ea e întotdeauna doar un început de drum. Forțarea unei uși înțepenite. Fără o continuare a unui demers terapeutic, este inutilă pe termen lung. După punctul II, ne întoarcem la punctul I. Prietenii, familia, membri activi ai “rețelei de suport social” sunt cei care vor înclina balanța prognosticului spre mai bine. Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru



©2024 Acest site este proprietatea Medlife S.A. Toate drepturile rezervate.