Publicat la: 
19/11/2015

         La scurt timp după ce am început să lucrez într-un cadru psihoterapeutic am simţit şi am înţeles importanţa primelor întâlniri. Mai mult decât nevoia începătorului de a ,,seduce¨ un potenţial pacient pentru a rămâne într-un demers terapeutic, mi-am dat seama că ceea ce contează cel mai mult este o întâlnire autentică, de gradul trei între două entităţi psihice, două istorii de viaţă diferite şi asemănătoare în acelaşi timp.

Pacienţii, fie ei adulţi sau copii, vin deja cu un set de gânduri, de nevoi, de aspiraţii, de atitudini, de cereri manifeste sau latente faţă de persoana terapeutului, numite tehnic: pre-transfer.

Am realizat că dincolo de cererea de vindecare şi eliberarea de simptom se află o cerere de altă natură, de a se simţi înţeles, de a fi iubit, ocrotit, nevoi afective profund umane.

Teoreticienii spun că întâlnirile preliminare pot fi ca nişte radiografii, nişte imagini condensate ale dezvoltării ulterioare a relaţiei terapeutice. În aceste şedinţe iniţiale, pacientul are tendinţa de a exprima în filigram conţinuturi extrem de importante pentru viaţa lui psihică, de asemenea, nucleele unor conflicte interioare, conţinuturi traumatice etc. Acestea sunt chintesenţa derulării viitoarei terapii. De aceea, mi-am dezvoltat o tehnică potrivită pentru mine iar la primul contact cu pacientul adult îl las să exprime liber ce vrea el. De obicei, aceştia vin foarte încărcaţi afectiv şi orice intervenţie a mea ar putea fi inadecvată şi inutilă pentru că nevoia de a fi ascultaţi este cea mai acută. De fiecare dată imi las timp între şedinţe de aproximativ 90 minute ca celălalt să poată descărca sau ventila tot ce este urgent pentru el. După un timp încerc să adun, să organizez discursul celui din faţa mea, să-i dau ceva înapoi şi formulez esenţa a ceea ce am auzit până în acel moment, ca o concluzie care să-l ajute să se simtă înţeles cât mai autentic.

Aşadar, spre finalul primei întâlniri am grijă să schiţez câteva elemente legate de cadrul terapeutic: orar, tarif, durata, perioada vacanţelor, confidenţialitate, plata şedinţelor absente.

Ulterior toate ideile legate de cadru sunt reîntârite şi reafirmate cu ocazia celorlalte şedinţe, pentru a mă asigura că pacientul înţelege şi că acceptă contractul terapeutic.

În ceea ce mă priveşte, sau mai bine zis, trăirea contratransferenţială este un instrument crucial pentru mine. În timp ce pacientul vorbeşte iar eu primesc de la el, încerc să fiu atentă la textura simţirilor mele, la senzaţiile corporale pe care le am şi la asocierile care-mi vin în minte. Cred că am nevoie foarte mare să ştiu încă de la început dacă sunt compatibilă psihic/afectiv  cu tipul de funcţionare al pacientului din cabinet meu. Cu anumite structuri de personalitate sunt sigură că aş întâmpina mari dificultăţi. Pentru mine personal aceşti indicatori destul de subiectivi sunt mai importanţi decât parametrii pe care tehnica psihanalitică ne învaţă că trebuie urmăriţi într-un mod pedant la întâlnirile iniţiale: capacitatea de a tolera frustrarea şi un anumit grad de anxietate, forţa Eului, înclinaţia spre reverie iar în acelaşi timp testarea corectă a principiului realităţii, capacitatea de a înţelege că este agentul intern al acţiunilor sale, abilitatea de a simboliza, mentaliza, de a exprima mai mult în cuvinte decât prin acte sau prin corp şi aşa mai departe.

În lucrul cu copiii trebuie să mă adaptez la condiţiile specifice relaţiei cu cei mici şi aparţinătorii lor. De exemplu, dacă se întâmplă ca un copil să fie prea mic, într-o fuziune cu mama sa, prea anxios, păstrez părintele pe tot parcursul şedinţelor şi travaliul terapeutic îi va include pe cei doi împreună.

Dacă este adus un copil destul de mare şi suficient de autonom pentru a rămâne singur în cabinet, atunci procedez după următoarea formulă: îl văd la început doar pe copil pentru a avea o  impresie independentă prin ceea ce-mi transmite, iar după aproximativ 30 de minute chem părinţii pentru a-mi completa informaţiile necesare. Totodată, se poate investiga cu această ocazie modul în care adulţii îşi investesc copilul, ce fantasmează în legătură cu el, dar şi istoricul real al dezvoltării fizice şi emoţionale a acestuia.

O diferenţă specifică faţă de terapia adulţilor este că cei mici nu cer explicit o vindecare, adesea ei fiind egosintoni cu un anumit comportament sau simptom. Cererea nu este a lor, chiar dacă necesitatea le poate apartine. Părintii sunt cei care vor o schimbare si asta presupune dificultăţi suplimentare ale intervenţiei terapeutice.

După aceste prime şedinţe pot să-mi fac o idee mai clară despre ce se întâmplă cu un pacient sau în relaţia dintre mine şi el. Abia atunci pot spune dacă vom lucra împreună şi eventual să mă gândesc la un prognostic.

Pentru mine semnificaţia şi impactul şedinţei iniţiale sunt cu totul aparte. Propria curiozitate, adesea exprimată printr-o uşoară anxietate, atunci când aştept să vină un pacient programat pentru prima dată, mă face să mă gândesc la o întâlnire cu totul deosebită între două lumi diferite, două universuri psihice care aşteaptă să se cunoască, să comunice trăiri dintre cele mai profunde. Păstrând proporţia, un astfel de contact primordial îmi inspiră ciocnirea dintre două civilizaţii care se caută una pe alta în speranţa de a rezona la unison.

Unii autori vorbesc despre întâlnirea pacientului cu analistul său ca despre un eveniment neobişnuit atunci când aceasta are într-adevar loc. Se întâmplă fenomene misterioase legate de comunicări de la inconştient la inconştient, transferuri afective subtile, metaforizări sublime ale limbajului ca un cod enigmatic care dovedeşte că întâlnirea autentică şi plină de încredere cu Celălalt s-a produs.