Publicat la: 
21/06/2012

Pentru psihiatri, și pentru orice om de bun simț, afirmația din titlu ar trebui să fie o axiomă evidentă. Prin patologic, nu înțeleg "nebunesc", "scuzabil", "fără discernământ", ci ceva ce necesită atenția unui medic specialist. Nu înseamnă că nu putem empatiza cu o persoană care încearcă să se sinucidă. Uneori putem chiar să îi înțelegem, sau să credem că îi înțelegem motivele. Alteori, ele sunt ininteligibile, situate la mare distanță de realitate convențională, și pentru cei din jur rămân pentru totdeauna enigme chinuitoare. De cele mai multe ori, lucrurile sunt la mijloc, lăsând loc de speculații și multă imaginație.

Însă un lucru este cert: absolut toate persoanele care au încercat să se omoare au nevoie să fie văzute de un psihiatru.

E vorba de un standard minim de sănătate, tot așa cum orice persoană care face un infarct are dreptul să fie îngrijită de urgență, și nu lăsată acasă în voia destinului. Sigur că suicidul variază foarte mult în funcție factorii de mediu, sociali, culturali, psihologi, biologici. Însă există un consens între medici și profesioniști ai sănătății mintale: suicidul nu este niciodată consecința unei singure cauze. Este așadar eronat să te limitezi la o concluzie de genul: "a încercat să se omoare pentru că avea probleme la serviciu", "pentru că l-a părăsit soția" sau "pentru că urma să fie arestat", etc. Întotdeauna există și alte cauze. Cu alte cuvinte, suicidul nu este în sine o tulburare psihică, nici o reacție normală, ci este un simptom al unei tulburări psihice. Autopsiile psihologice, metodă standard de investigare a suicidurilor „reușite” identifică o boală psihică în 90% din cazuri. Să tratezi doar simptomele, atunci când te poți adresa cauzelor, este o greșeală medicală.

La ora la care scriu acest articol, posturile de știri vuiesc, la propriu, pe tema tentativei de suicid a lui Adrian Năstase. Așa cum au vuit la fiecare tentativă de suicid din ultimii ani, în modul lejer și iresponsabil al autorilor de foiletoane ieftine. Nu este căutată informarea precisă, ci un răspuns emoțional al publicului. Pentru a-l asigura, știrile sunt însoțite de coloane sonore. Imaginile cu fostul premier pe targa de spital sunt acompaniate de acorduri wagneriene bubuitoare, ca în filmul Titanic, ca să știm ce anume trebuie să simțim atunci când vedem știrea.  Ce efect are modul ăsta de ambalare asupra persoanelor cu risc crescut de a trece la act, și cum psihiatria e confruntată, după fiecare asemenea eveniment, cu câte un val de tentative de suicid, asta în cazul fericit în care ele ajung la psihiatru, și nu se pierd pe parcurs, e un alt subiect.

Că în media nu vorbește niciodată de alte cauze, rămase ascunse, ale tentativelor de suicid, și interesează doar romanțarea și melodrama, e o problemă veche, și poate gravitatea ei ar fi limitată dacă presa ar fi o simplă oglindă, mai mult sau mai puțin distorsionată, a realității, sau chiar un tablou fantastic, o reflexie îndepăratată a ei. Dar presa nu reflectă realitatea, ci o generează. Imaginile, concepțiile, noțiunile de la televizor se revarsă asupra noastră. În mediul meu, profesional, acest lucru se traduce printr-o minimizare sau anulare a intervenției psihiatrice. Dacă un om moare în spital, de o boală anume, i se va face automat o autopsie, afară de cazul în care familia refuză în mod expres acest lucru. Dacă moartea e suspectă, familia își pierde acest drept. Suicidul este întotdeauna suspect: în câte cazuri se efectuează o autopsie psihologică? Mult mai grav: în câte cazuri, cei cu tentative nereușite de suicid beneficiază de intervenția psihiatrului? Și dă cineva doi bani pe treaba asta, dintre cei care sunt obligați să dea?

Un caz precum cel al lui Adrian Năstase este și mai riscant, tocmai pentru că se pretează la nenumărate interpretări și semnificații, ramificații politice și speculații asupra intențiilor reale. În marea de analize de tot felul făcute de profani, psihiatria va fi, probabil, din nou, lăsată pe din afară. Eu, ca psihiatru, nu am dreptul să speculez public pe subiectul Năstase. Dar am datoria să aduc aminte că în asemenea cazuri, expertiza psihiatrică, și probabil o atitudine terapeutică, sunt obligatorii. Chiar dacă un diagnostic poate fi apoi folosit în mod necuvenit, și chiar dacă nu orice diagnostic e o scuză.   E o chestiune de principiu elementar, și nu de politică, ca și articolul de față.