Publicat la: 
14/10/2012

După reacțiile prompte și normale la adresa campaniei publicitare a companiei Secom, despre care era vorba în postarea precedentă, mă așteptam la niște scuze adresate celor atinși. Pe lângă faptul că ar fi fost un minim onorabil, ar fi demonstrat, poate, că nu a fost vorba decât de o greșeală şi nu de rea credinţă.

Nici vorbă de așa ceva. Replica a constat în inversarea culorilor campaniei, din negru în alb şi pastel, din „urăște-i” în „iubește-i”, și dintr-un îndemn ipocrit la caritate. Totul, vezi Doamne, calculat din timp, conform tehnicii de advertising numită teasing-revealing. Eu fiind doar un medic (un meseriaș), rămân de cele mai multe ori perplex în fața tehnicilor creative de publicitate, dar chiar și eu știu că în faza de teasing nu se dezvăluie produsul care trebuie vândut. Chiar dacă manevra nu a fost improvizată eroic în ultima clipă, lucrurile nu arată deloc mai bine.

Să trecem încă o dată în revistă tot ceea ce e în neregulă cu campania Secom, așa cum era acum câteva zile și așa cum e acum:

- manipularea afectivă, de orice fel, în scopul de a vinde un presupus remediu pentru niște tulburări grave, este imorală, indiferent care îți e meseria (producător, copywriter, prescriptor, etc).

- absența unui fundament solid al pretențiilor de remediu este o circumstanță foarte agravantă. Site-ul produsului e în continuare, și după schimbarea de fațadă, lipsit de referințe care să susțină proprietățile benefice ale acestuia.

- punerea în aceeași categorie a unor persoane cu tulburări foarte diferite (spectrul autist, ADHD, Alzheimer, Parkinson, oboseală cronică), sub același slogan publicitar, poate însemna doar două lucruri: fie produsul se vrea un panaceu al sistemului nervos, iar eu îmi sfătuiesc toți pacienții să se ferească de orice pretins panaceu, fie avem de-a face doar cu o dovadă de ignoranță, din cele de la baza discriminării și stigmatizării care generază mereu mai mult rău decât tulburările în sine. Indiferent de variantă, această sumă de prejudecăţi ar vrea să treacă acum drept campanie umanitară de conştientizare, atunci când scopul oricărei asemenea acţiuni ar trebui să fie o mai bună educare şi informare a publicului.

- pretenția de insight în trăirile persoanelor afectate, exploatarea prejudecăţii că viețile acestora sunt dominate de ură, dincolo de şocul iniţial, nu e doar ignoranță şi proastă documentare, ci și  lipsă de empatie. Iar absenţa empatiei e apanajul psihopatiei.  Iar pretenţia că o asemenea campanie are de dat o lecţie (urăşte boala, nu omul) celor afectaţi, e o aroganţă fără acoperire.

- de altfel, nu sentimentul de ură este cel exploatat de reclamă, ci cel de vinovăţie. Cei care îngrijesc persoanele cu disabilități au un risc important de episoade depresive. Un simptom cardinal al depresiei este sentimentul, adesea copleşitor, de vină. Subliniez: vina se naște din depresie, şi nu e replica pe care conștiința ar da-o  unui autentic sentiment de ură. Campania țintește așadar direct în persoane aflate în momente de maximă vulnerabilitate psihică. Dacă acest lucru e neintenționat, sau semi-inconștient, e o gravă eroare. Dacă e intenționat, atunci e simplu cinism.

O greşeală, oricât de gravă, prezintă avantajul că se poate învăţa din ea. Din direcţia autorilor campaniei nu apar din păcate semnele niciunei noi înţelepciuni, nici intenţia recunoaşterii vreunei greşeli sau de prezentare a unor scuze. Doar un "să vedem cât sunteți voi de breji" deghizat în demers umanitar. Senzația lăsată de campanie e una de impenetrabilitate. Nu cred că avem vreo șansă să îi sensibilizăm pe acești oameni la argumentele bunului simț. Rămâne aşadar să învăţăm noi ce şi cât tolerăm în comerţul mediatic din jurul nostru.