De unde vine fericirea

Desi fericirea este un concept fara o definitie multumitoare, intuim cu totii ce inseamna si traim sub tirania asteptarii ei. Psihiatria nu are ca scop fericirea omului, ci functionarea lui. Un om sanatos psihic nu este neaparat fericit, ci unul ce se adapteaza cerintelor vietii in mod adecvat. Un om sanatos, atunci cand se intalneste cu fericirea (precum in cantec), stie sa se bucure de ea. Psihiatria se ocupa asadar cu capacitatea omului de a fi fericit, ceea ce nu inseamna fericire, ci libertate, scrie Vlad Stroescu, specialist psihiatru. Libertatea a fost singurul ideal al psihiatriei inca de la inceput, din vremea cand Pinel descuia lanturi la propriu. Asa ca nu am competenta de a postula originile fericirii. A postula nu, a specula insa e dreptul meu fundamental. Sigur, fericirea vine, ca toate lucrurile, din interactiunea genelor cu mediul. Cum aceasta explicatie, cat se poate de reala, nu ma apropie mai mult de fericire, merita sa dezvoltam nitel. Citeste mai mult si comenteaza pe blogul specialistului psihiaru Vlad Stroescu. Arthur Schopenhauer sustinea ca fericirea izvoraste exclusiv din interiorul nostru, este o endogenie. In pesimismul sau zbuciumat, atat de tipic spiritului secolului XIX, el credea ca nu exista nimic in lume care sa ne poata satisface pe deplin. Sa zicem ca ne dorim foarte multi bani, sau o mare iubire, sau completati dumneavoastra ce. Obtinerea obiectului dorintelor noastre nu genereaza, zice Schopenhauer, decat o bucurie de scurta durata, dupa care revenim la starea noastra de dinainte. Asa ca daca unii oameni sunt fericiti, in mod stabil, asta nu se poate datora decat unor lucruri aflate in ei, unor idiosincrazii indeterminabile (daca le-am determina, ar fi dintr-o data factori externi). Echivaleaza cu a spune ca fericirea vine de niciunde, sau chiar ca nu exista. Schopenhauer e citat de un important manual contemporan (Kaplan & Saddock) ca fiind o influenta majora asupra psihiatriei. Nu ca psihiatrii nu ar crede in fericire, ci prin faptul ca psihiatrii, mai mult decat altii, recunosc ca o buna parte din viata afectiva vine dinauntru, si nu din afara, si ca suntem cu totii mai idiosincratici decat am vrea sa credem. Exista altii care sustin ca fericirea este, din contra, cu totul exogena. Asa se face ca suntem fericiti doar in anumite momente, adesea imprevizibile. Fericirea ne ia prin surprindere, trece peste noi ca un val, si dispare foarte repede. O putem asemana cu fenomenele meteorologice, supuse fizicii haosului. Putem cauta o ploaie de mai, dar nu putem sa stim sigur cand va aparea, nici putem sa ii determinam durata. Uneori suntem atat de nepregatiti pentru fericire, incat o traim doar retrospectiv, sub specia nostalgiei. Sau anticipativ, cum e inainte de plecarea intr-o vacanta. Si de fiecare data cand incercam sa refabricam contextul fericirii noastre, sa recream momentul, rezultatul e dezamagitor. Tindem sa ne imaginam fericirea pe care ne-o dorim ca pe un fel de Paradis, sau un liman, adica ceva definitiv si stabil. Inca din vremea lui Heraclit din Efes stim insa ca viata noastra este instabila prin definitie. Suntem in permanenta schimbare si in acelasi timp predeterminati in buna masura, exact ca un rau care curge mereu, dar despre care stim sigur ca se varsa in Mare. Pentru picaturile de apa, peisajul din jur este in continua miscare, si nimic, fericire sau altceva, nu ramane pe loc. In sfarsit, exista psihologii si scoli de psihoterapie care considera ca fericirea, daca exista, e sinonima cu auto-actualizarea, sau indeplinirea propriului potential. Una dintre problemele acestor psihologii este circularitatea: de unde stii ca ti-ai indeplinit potentialul? Fiindca esti fericit. Este ca in paradoxul popular al cognitivismului, care sustine ca esti deprimat pentru ca ai niste idei (scheme cognitive) gresite. Dar de unde stii daca nu cumva ai idei gresite tocmai pentru ca esti deprimat? Ca psihiatru, sunt de parere ca tocmai cercurile astea vicioase inseamna de fapt depresie, si nu unul sau altul din fenomenele din ele. Sunt nefericit pentru ca nu mi-am indeplinit potentialul? Si daca cumva mi l-am indeplinit, dincolo de el ce mai e? Oricum ar fi, trebuie sa postulez un om ideal, inexistent, dar permanent fericit, si unul real, care incearca sa fie cel ideal, si e nefericit atunci cand nu reuseste, adica in majoritatea timpului. Nu e chiar rationamentul asta, de fapt, nefericirea? Cu alte cuvinte: a face din fericire scopul ultim nu e cumva un fel de a fi nefericit? Fericirea este un concept abstract. Abstractizarea ii este extrem de utila lui Homo sapiens, ii permite sa clasifice lumea inconjuratoare si sa simplice enorm procesele gandirii. Insa, in cazul fericirii, o notiune sintetica e cautata ca si cand ar fi un obiect natural. Uitand ca ceea ce noi numim fericire e probabil o consecinta, un efect secundar, o urmarim ca si cand ar fi disociabila de ceea ce o produce. Adevaratul meloman asculta muzica de dragul muzicii. Pseudomelomanul cauta placerea si rateaza aproape tot ceea ce muzica are de oferit. Una dintre metodele de a iesi dintr-un cerc vicios e schimbarea de perspectiva. O capacitate a omului e transcendenta, posibilitatea de a imagina lucrurile si altfel decat egocentric, decat prin proprii ochi. De asta putem fi fericiti cand citim o carte buna: e o alta privire. Suntem toti capabili de transcendenta in anumite conditii, de exemplu cand e vorba de copiii nostri. Sunt fericit de copilaria fiicei mele, prin simpla ei existenta. Ce fel de om as fi daca aceasta fericire a mea ar fi un scop in sine? La modul ideal, fericirea e existenta lucrurilor bune, independent de noi insine. Marea ma face fericit. As vrea sa pot fi fericit doar pentru ca exista Marea, nu doar ducandu-ma la malul ei, in vacanta. Daca aveti retete de fericire, nu ezitati sa le impartasiti aici cu toata lumea Citeste mai mult si comenteaza pe blogul specialistului psihiaru Vlad Stroescu.