Publicat la: 
6/06/2012

 Cu toții, fără excepție, suntem anxioși într-o oarecare măsură atunci când suntem supuși scrutinului unui public în carne și oase. Anxietatea socială, în evoluție, a avut probabil un rol de adaptare, în vremurile și la speciile la care relațiile sociale sunt marcate de dominanță-supunere. Când suntem expuși în public, pe de o parte devenim anxioși, adică organismul ia măsurile de pregătire împotriva pericolelor, de luptă sau fugă, pe de alta prezentăm, inconștient, manifestări non-verbale care semnalizează grupului că nu suntem agresivi și nu dorim decât afilierea socială. (Înroșirea feței ar putea, de exemplu, să fie un astfel de semnal). Aceste mecanisme presemantice sunt mai vechi decât conștiința și civilizația, așadar apar automat, și sunt declanșate de prezența reală, fizică, a grupului cu care interacționăm. O prezență simbolică (de ex, socializarea online) nu este suficientă, probabil tocmai pentru că ea nu poate șunta limbajul simbolic.

Anxietatea socială este așadar înnăscută, deși nu se manifestă chiar de la naștere. Pe parcursul dezvoltării, și mai ales în adolescență, când „ieșim în lume”, adică ne expunem unor interacțiuni de grup, suntem obligați să învățăm să o gestionăm, să o supunem permanent filtrelor simbolice de care vorbeam, și unii dintre noi reușim să facem acest lucru cu succes. Mulți însă nu reușesc.

Forma patologică, adică cea care ne împiedică să avem interacțiuni normale cu grupuri de oameni, sau ne produce suferință importantă când suntem obligați să le avem, e "tulburarea de anxietate socială", sau "fobia socială". Teama de a fi pedepsiți sau respinși de grup este mult prea mare, și răspunsul organismului este exagerat: suntem trădați de propriul corp exact când avem nevoie de el, roșim îngrozitor, ne tremură mâinile, sau tot restul, transpirăm, nu mai putem vorbi (filtrul simbolic e eliminat din ecuație). În această formă acută, fobia socială este deja cea mai frecventă tulburare de anxietate, unii estimând o prevalență de până la 16% în lumea occidentală.

Forma acută se tratează. Atât psihoterapia, cât și farmacoterapia sunt relativ eficace, pentru că există un substrat biologic ce poate fi influențat. (Nu doar medicamentele influențează biologicul, ci și comportamentul: la maimuțe, scoaterea din grup a masculului dominant produce o scădere a concentrației de serotonină din sânge.) Nu are așadar rost să vă împăcați cu starea de fapt și să evitați cu orice preț interacțiunea cu un public: nu pot decât să vă încurajez să cereți sfatul unui profesionist al sănătății mintale.

Mai puțin spectaculoase, dar mult mai grave, sunt formele cronice, dominate tocmai de evitarea relațiilor sociale care generează anxietate, o însingurare ce merge uneori până la "sinucidere" socială, dispariția din viața publică, nu din rațiuni ascetice sau pentru că ar exista un cerc intim și autosuficient de prieteni, ci din teamă.

Și uneori mă gândesc că o bună parte din populația României suferă de o formă cronică de fobie socială. Majoritatea dintre noi suntem născuți într-o altă lume, cea de dinainte de 1989, în care, precum în orice regim autoritar, nu exista competitivitate sau afirmare personală decât în modul pervers (de ex, colaborarea cu poliția politică). Perioade esențiale din viețile noastre, copilăria, poate și adolescența, au avut loc într-o societate în care era de dorit să bagi capul la cutie și să înduri în tăcere.

Nu că cei mai tineri, născuți în libertate, ar fi scutiți. Lumea în care suntem astăzi aruncați, și noi, și ei, e diferită prin faptul că, teoretic, fiecăruia dintre noi îi este permis să se afirme în societate. Regulile acestei afirmări nu au însă nimic de-a face cu filtrele simbolice de care vorbeam mai sus, cu civilizația, cu valorile contemporane,  ci cu legea străveche a junglei, în care puterea e afirmată prin agresiune. Faptul că agresiunea e mai subtilă (pericolul concedierii e mai vag decât cel al bătăii într-un beci al Securității) nu face decât să înlocuiască teama concretă cu anxietatea difuză, în rest, nu e loc de caracter și evoluție, ci de dominanță/supunere, și mecanisme atavice. În cuvintele lui Tennyson, e o vreme naturală, a dintelui și ghearei.

Minoritatea "competitivă" nu e cea care a câștigat lupta cu anxietatea socială, ci cea care a fost cea mai agresivă.

Restul este cuprins de pandemia formei cronice de fobie socială.

Puteți să nu fiți de acord cu explicațiile pe care le-am scris aici. Nu puteți însă să ignorați "semnele clinice", evidente pentru noi toți. Felul în care evităm să dăm bună ziua, indiferent în ce loc public mergem, privirea încruntată sau ațintită în pământ cu care ne deghizăm când mergem pe stradă, în general felul în care încercăm să  negăm pur și simplu că ar mai exista alți oameni în spațiul public în care ne aflăm. Incapacitatea de a ne mai bucura în grup. (Mie îmi e rușine să mai merg la concerte de jazz în București.) Socializarea autistă online și toate formele ei patologice. Ratarea profesională generalizată (în meseria mea există măcar opțiunea emigrării). Cercul social tot mai strâmt. Câți prieteni cu adevărat buni, dintre cei pe care puteți conta cu adevărat la nevoie sau alături de care să vă puteți bucura cu adevărat de viață, aveți? Când a fost ultima dată când v-ați vizitat verișorii, mătușile, sau chiar părinții?