Publicat la: 
12/02/2013

Despre tulburările psihice legate de sarcină și naștere, majoritatea psihiatrilor vă vor spune cât de importante sunt cauzele biologice, neuro-endocrine. Și, dintr-un punct de vedere strict medical, au dreptate. Mai multe despre acești factori am scris într-o însemnare precedentă.

Însă în experiența mea din ultimii ani cu tulburările din jurul nașterii, ca medic de policlinică și nu numai, am descoperit ceva ce de altfel era de domeniul cunoașterii generale, chiar dacă nu ajunge niciodată pe prima pagină. În România, femeile care vor să aibă copii sunt supuse unei presiuni negative, tenace, la limita persecuției, din partea societății. Când spun societate, mă refer mai ales la mediul profesional. Nu contează că suntem în Europa secolului XXI și că există o legislație care protejează mama și copilul. Precaritatea acestei legi e dovedită de ușurința cu care pare să fie ocolită.

Nu voi scrie despre cazuri extreme și flagrante de încălcare a unor drepturi elementare. Nu sunt reporter, iar secretul profesional mă împiedică să dau exemple concrete. Ci despre o atitudine generalizată ce pare să aibă ca țintă femeile obișnuite care lucrează, din toate straturile clasei mijlocii. Ceea ce nu e mai puțin șocant: orice femeie normală într-un mediu profesional obișnuit, nu contează domeniul, se poate aștepta să fie descurajată, mai mult sau mai puțin discret, să își dorească copii, iar dacă totuși va rămâne însărcinată, intrând într-o perioadă de maximă vulnerabilitate a vieții ei, se poate aștepta să trăiască cu anxietatea concedierii sau a degradării din poziția socială și profesională de dinainte de naștere. Pierderea locului de muncă este o criză majoră existențială, n-aș ști de unde să încep să citez studiile care au corelat un asemenea eveniment cu episoade depresive majore, cu diverse patologii psihice "de adaptare" și cu incidența suicidului. Nesiguranța anticipării a unui astfel de eveniment, indiferent dacă el va avea sau nu loc până la urmă, este sortimentul cel mai grav de anxietate. Nicicând nu ne temem mai mult, și nicicând teama nu generează mai multă suferință, decât atunci când deasupra stă o sabie a lui Damocles. Nu e deloc nevoie să ai un dezechilibru hormonal ca o astfel de trăire să te scoată de pe linia de plutire.

Se poate argumenta că, din poziția de medic, sunt supus unei erori de selecție: văd doar cazurile rele. Într-adevăr, nu am date științifice care să susțină senzația mea că agresiunea suportată de mame este un fenomen general, populațional. Am văzut însă deja suficient de multe cazuri cu povești trist de asemănătoare ca să mă simt obligat să trag un semnal de alarmă, dacă tot am ocazia să o fac în această tribună. Dacă nu există studii și investigații, atunci ele trebuie neapărat făcute. E nevoie de lumină asupra lucrurilor, pentru că acum e doar penumbră. Puține sunt mamele care, atunci când slujba lor și bunăstarea familială atârnă în balanță, sunt dispuse să reacționeze la agresiune. Ele sunt adevărate ostatice, și lumea lor, care e lumea noastră, e sub asediu. Sigur, chiar și sub asediu, ne adaptăm și supraviețuim în ascuns și umil, o veche specialitate românească, și lucrurile merg înainte neschimbate.

Ca medic, nu vreau să mă interesez de motivele economice ale acestei situații. Nicio strategie financiară nu poate justifica cele descrise mai sus. Economic, presupun că s-ar putea calcula povara pe care problemele de sănătate psihică o lasă pe umerii tuturor, și cum utilizarea oamenilor ca pe niște consumabile nu poate fi profitabilă pe termen lung. S-ar putea argumenta solid că o femeie cu familie este mai motivată să muncească pe viitor și este o persoană mai de încredere pentru orice angajator. Dar nu e locul meu să mă ocup de asemenea calcule: sunt dator doar să atrag atenția asupra faptului.

Personal, sunt mai curând interesat de mecanismele erodării solidarității și omeniei în lumea noastră, și chiar a bunului simț, care face ca ostilitatea pragmatică la adresa viitoarelor sau proaspetelor mame să fie norma, banalul cotidian. Ce fel de societate e cea din care facem parte și la care contribuim? Unde greșim, unde eșuăm, fiecare dintre noi? Cât de limitate ne sunt orizonturile dacă refuzăm să ne protejăm viitorul, adaptându-ne la un prezent autodistructiv? Dacă altruismul, generozitatea și simțul civic au dat înapoi  în fața individualismului și narcisismului ca fenomen social, unde tragem o linie? Până la urmă, să protejezi mama și copilul nu ține de altruism și generozitate, ci de instinct de supraviețuire.