Publicat la: 
2/12/2011

În medicina „clasică”, doctorul este o figură superioară. Uneori, paternă, binevoitoare, alteori cu trăsături de demiurg, sau aurită de mantia nobilă a științei, dar mereu plasată deasupra bolnavului. Tot în medicina clasică, medicul era învățat de la bun început să nu se implice emoțional în suferința bolnavului.

Din primul an de facultate, studentul la medicină e pus în prezența unui cadavru, pe care trebuie să-l studieze în detalii ce umplu tratate groase. Acest lucru nu are doar rolul de a învăța anatomia, ci și unul inițiatic, de ritual al trecerii: așa cum studiezi un cadavru fără să fii impresionat de autoritatea morții, la fel, mai târziu, vei îngrijii un bolnav fără să îți pese de suferința lui. Unul dintre părinții medicinei moderne, William Osler, într-un eseu numit „Aequanimitas” profesa o distanțare egală față de pacient. El spunea că cel mai important lucru la un medic este să-și păstreze calmul. Altfel, e pierdut. Și că nu poți să-ți păstrezi calmul dacă te implici tu însuți în suferința pacientului, dacă îți pasă. Pare ciudat, dar decenii întregi teoria lui Osler a fost cardinală în prototipul imaginii medicului.
Cei ce se ocupă de psihologia medicală vorbeau despre o „regresie” a pacientului, adică: un om, atunci când e bolnav, e ca un copil, se comportă ca unul, iar doctorul trebuie să profite de lucrul ăsta pentru a-l îngriji mai bine.

Însă, în ultimele două decenii, a devenit din ce în ce mai limpede că în acest model medical erau niște erori fundamentale. O serie întreagă de studii a arătat că pacienții sunt mai mulțumiți de un medic care arată că e interesat și de viața lor personală, și de felul în care suferința le-o afectează. De un medic care arată vizibil că îi pasă. Reciproc, rezultatele terapeutice sunt mai bune atunci când pacientul își asumă și el responsabilitatea propriei situații, și participă activ la fiecare decizie medicală. Până recent, în relația medic - pacient era folosit termenul „complianță”, care se refera la măsura în care un pacient e cuminte și urmează tratamentele. „Complianță” este un cuvânt sinonim cu „supunere”. Un termen mult mai bun, și care tinde să îl înlocuiască pe primul în publicații, e „aderență la tratament”, pentru că el nu mai implică inegalitatea de poziții.

Inegalitate care însă este încă prezentă peste tot. În spitalele publice, cu o organizare ce aduce aminte de feudalism, pacienții sunt adesea în poziția iobagilor. Alteori e mai discretă: halatul medical insipră mai curând autoritate decât speranță și compasiune. În cabinete, scaunul medicului e adesea unul din acelea rotative, cu mai multe grade de libertate decât scaunul simplu, fix, al pacientului. Simbolurile puterii sunt încă la vedere.

Însă ele sunt anacronisme. Relația noastră, a medicilor, cu dumneavoastră, pacienții, trebuie să fie una de egalitate. Nu simetrică, ci, dacă vreți, „democratică”. Civilizată. Asta înseamnă că dumneavoastră aveți dreptul să vă aștepțați, din partea noastră, la tot respectul și politețea datorată oricărei ființe umane. Aveți dreptul să fiți informați mereu cu privire la propria sănătate, să vi se ceară acordul și să fiți sfătuiți în privința fiecărei manevre medicale, să simțiți încurajare și compasiune, și nu intimidare și răceală, atunci când mergeți la medic.
Și înseamnă, desigur, și că viața dumneavoastră vă aparține în exclusivitate. Că nu sunteți copii aflați sub tutelă, ci adulți responsabili. Că, odată ce primiți toate informațiile pe care putem să vi le dăm, inclusiv despre soluțiile pe care putem să le oferim, hotărârile le luați dumneavoastră. Medicul, în cazul ideal, e un bun profesionist, nu un părinte, nici un zeu, nici o mașină indiferentă. Și, în secret, medicii sunt oameni, care, în spatele infailibiltății lor arhetipale, sunt și ei impresionabili, intimidabili, au griji și temeri, și chiar scăpări, nu profesionale, că ar fi grav, ci temperamentale.
Chiar și Osler, în eseul său, zice așa: „De aici nevoia unei răbdări infinite și a unei carități mereu binevoitoare față de acești semeni ai noștri [pacienții, n.n.]. Oare nu sunt și ei nevoiți să dea dovadă de ele, față de noi?" (William Osler, Aequanimitas, 1889)