Publicat la: 
18/09/2012

Când eram în anul I de rezidențiat în psihiatrie și prea multe nu știam (astăzi, diferența e că știu cât de puține știu), am fost martor la următoarea întâmplare, care, așa tristă și meschină cum e, are câteva învățăminte și merită să o țin minte și poate chiar să o povestesc aici. Cele de mai jos sunt autentice, fiind ascunse doar numele și mici detalii, din motive de confidențialitate.

Domnul A. era se internase la spitalul de psihiatrie pentru alcoolism. Intenția declarată și lăudabilă era oprirea consumului. Povestea cu lacrimi în ochi despre necazurile din viața sa, despre depresia care îl determina să bea; îți era ușor, nu doar să empatizezi, ci și să simpatizezi cu el.
Într-o dimineață, la foarte scurt timp după discuția inițială cu el, l-am găsit, spre surpriza mea, într-un salon „de supraveghere”, adică acele saloane unde pacienții sunt încuiați, în regim special de internare împotriva voinței. Lucrurile se întâmplau înainte intrarea în vigoare a legii sănătății mintale (cu tot normele ei), într-o vreme în care internarea „la supraveghere” se făcea mult prea simplu, fără formalități, comisii sau notificări ale parchetului.

Am aflat că, în seara precedentă, domnul A. o molestase pe domnișoara B., o altă pacientă a secției, ce avea o întârziere mintală ușoară, și nu avea domiciliu stabil. Când domnișoara B. s-a speriat și a protestat, domnul A. i-a ars și un șut. Tocmai atunci trecea pe acolo domnul C., pacient cu schizofrenie, care a luat-o pe domnișoara B. de acolo și a povestit totul asistentelor medicale de gardă. Acestea, prin mijloace specifice, îl puseră prompt pe domnul A. într-un salon încuiat, ca să nu mai fie probleme.

Domnul A. însuși n-a încercat să-mi ascundă nimic. Din contră, mi-a povestit el însuși totul, printre lacrimi de revoltă. „Eu nu-s nebun, dom'le, eu am alcoolism. Cum adică, să fiu eu încuiat cu nebunii, pentru o aurolacă și un schizofren?"

Mi-aduc aminte de domnul A. în ocazii în care termeni cum ar fi „nebun”, „dement”, sau alții ce țin de „psihiatria populară”, sunt folosiți, de regulă pe post de insultă, pentru a califica un comportament reprobabil din punct de vedere moral, mai ales atunci când e și violență la mijloc.
Domnul A. avea o ierarhie morală și de statut social bine stabilite: în spitalul de psihiatrie și în lumea mare în general, el nu era nebun, nici aurolac, având pretenția la un tratament superior din partea spitalului/restului lumii, inclusiv indulgența față de propriul său comportament imoral. Că era incapabil să înțeleagă de ce un comportament moral nu este motivat de ierarhia socială, și probabil incapabil și de empatie pentru semenii săi, în ciuda manierelor volubile și cuceritoare, sunt semne majore ale unei „psihopatii”, o tulburare de personalitate din cluster-ul B.
Ar fi însă prea ușor să aruncăm totul în cârca personalității domnului A. Tulburarea de personalitate nu este o boală în sine și nu te absolvă de responsabilitate în fața societății și a legii, însă ierarhia domnului A. nu era inventată de domnul A. Ea era dinainte existentă, și, dacă e să-i găsim un creator, atunci acela este mediul: spitalul de psihiatrie/societatea/lumea mare.

Reprezentanții spitalului nu au făcut nimic ca să-l contrazică pe domnul A. El avea de altfel perfectă dreptate: nu avea ce căuta în salonul încuiat. Ceea ce el nu-și dădea seama era că locul potrivit pentru el în acea seară era mai probabil arestul poliției. Măsura care trebuia luată, fie de asistente, fie de martorii implicați, eventual de medicul de gardă (care nu fusese „deranjat” pentru atâta lucru), era apelul la autoritatea însărcinată cu protecția ordinii publice și a cetățenilor. Asistentele însă s-au prevalat de propria lor poziție de putere și au folosit o resursă pur medicală, psihiatrică, drept măsură coercitivă. Făcând acest lucru, și-au îndeplinit perfect rolul social pe care domnul A. îl înțelege, deși e fundamental greșit. I-au ranforsat așadar concepția eronată despre spital/lumea mare/responsabilitate. Totul era sudat într-o coerență patologică de pe urma căreia suferim și astăzi, când, datorită unor legi bune, măsura internării la supraveghere ar trebui să fie mult mai bine controlată. Și astăzi, psihiatrul e văzut ca pe un agent al ordinii publice, însărcinat să păzească societatea de "nebunii periculoși". Mai grav, și astăzi e intactă și larg prevalentă ierarhia morală a domnului A., precum și prejudecata că boala psihică ar explica comportamentele reprobabile.

Revolta mea de proaspăt medic neexperimentat i-a amuzat atunci pe unii colegi mai mari și m-a rușinat pe mine. Mi-am zis că un psihiatru trebuie să fie imperturbabil și echidistant. Și astfel, comiteam și eu aceeași greșeală logică. E normal ca un act imoral să mă revolte. Psihiatria nu are în jurisdicție întreg comportamentul uman. Să rămân echidistant față de acte imorale ale unui pacient înseamnă să-i fac pacientului un deserviciu.

Nu am dreptul așadar să critic pe niciunul dintre actorii implicați în scena de mai sus. Am însă datoria să încerc să judec resorturile care ne-au acționat pe toți, și care ne acționează zi de zi. Nu există altă cale spre progres și, în psihiatrie, însăși absența progresului este imorală.