Publicat la: 
30/10/2012

Unul dintre semnele importante și grave ale suferinței psihice, în general, este retragerea socială. Nu mă refer la sihăstrie, ci la felul în care oameni obișnuiți, fără veleități monastice, se retrag progresiv din lumea mare, cu care interacționează din ce în ce mai puțin, și căreia îi fac față din ce în ce mai greu. E un semn care apare în mai multe tulburări psihice, de la episodul depresiv major la marile psihoze cronice, cum e schizofrenia, sau poate rămâne relativ limitat ca amploare, dar stabil tot restul vieții, ca în tulburarea schizoidă a personalității.

Izolarea de lume însă nu înseamnă strict izolare socială, adică evitarea interacțiunii cu alți oameni, ci și evitarea experiențierii vieții în general. Și nu e nevoie să ne îmbolnăvim de mari psihoze ca să descoperim că acest gen de izolare riscă să se furișeze, insidios, în viețile fiecăruia dintre noi. Pe reversul medaliei socializării online, de exemplu, este absența experiențierii întâlnirii fizice cu celălalt, ea însăși bogată și complexă. Socializarea online, deși e un antidot comod al singurătății, implică astfel un soi de însingurare.

"Comod" e de altfel cuvântul de ordine în acest articol. Confortul, țel suprem al civilizației burgheze, nu e lipsit de reacții adverse. Sedentarismul este un factor de risc de obezitate, diabet și boli cardio- și cerebrovasculare, și de altă patologie a corpului (de exemplu, mai multe tipuri de cancer), dar și de tulburări psihice în general. În timp ce tot mai multe efecte biologice ale exercițiului fizic asupra creierului sunt elucidate, sedentarismul, supremația confortului, înseamnă în același timp o repliere asupra sinelui, un fel de autism (în sensul semiologic originar al termenului, nu cel de tulburare de dezvoltare a copilului) nefast într-un mod mai profund decât nivelul condiției fizice.

La sfârșit de secol 19, un anume Thomas Stevens se urca pe velocipedul său și făcea nici mai mult nici mai puțin decât înconjurul Pământului. Asta într-o eră în care între Occident și Orient se căscau încă prăpăstii ale neînțelegerii și nici drumuri asfaltate nu erau prea multe. Nu mai vorbim de biciclete cu suspensie, internet sau GPS. Alții i-au urmat exemplul, Franck Lenz, William Sachtleben, și o femeie, Annie “Londonderry” Cohen Kopchovsky. Exploratori, au existat destui, de-a lungul istoriei, dar particularitatea acestei mișcări de oameni extraordinari care alegeau să se expună elementelor și necunoscutului, este scopul lor: călătoria în sine, sau mai bine zis experiențierea ei. Era lor a fost cea imediat de după Revoluția Industrială, care, printre altele, permisese pentru prima dată occidentalilor să parcurgă itinerarii ce acopereau tot globul, cu riscuri minime și confort maxim. Nostalgia lui Thomas Stevens era cea a unei călătorii în care nu ești izolat de peisajul prin care treci, nu îl privești ca pe o ilustrată dintr-un album, ci te contopești cu el, trăindu-l din plin. Lupta cicliștilor circumtereștri era împotriva unui mers al lumii în direcția izolării de ea însăși, împotriva autismului care părea să amenințe Occidentul, fără renunțarea retrogradă la modernitate (bicicleta era încă o invenție utramodernă).

A trecut un secol și jumătate, și distanțele superficiale s-au scurtat, probabil dincolo de imaginația industriașilor victorieni. Astăzi, în era globală, dacă aș hotărî să fac turul lumii pe bicicletă, n-ar mai fi cine știe ce realizare. Aș beneficia de orientare prin satelit și asistență medicală de urgență la nevoie. Cu toate astea, însingurarea de dragul confortului e mult mai înrădăcinată, și asta între zidurile propriei cetăți. Drumurile noastre zilnice sunt niște ecluzări: din apartament în cochilia de oțel a mașinii și de acolo în clădirea cu geamuri opace a locului de muncă. Pentru majoritatea dintre noi, orășenii, anotimpurile sunt, în cel mai bun caz, un spectacol distant, în cel mai rău, un factor de agravare a traficului.

Asta dacă nu alegeți să mergeți pe bicicletă la serviciu. Veți ajunge mai repede, și în același timp veți simți mirosul toameni și al Dâmboviței (dacă sunteți bucureșteni), veți putea opri oriunde ca să vedeți răsăritul sau apusul, sau să luați un buchet de flori de la gura metroului. În general veți constata probabil că, în ciuda intimității plăcute a ciclismului, vă veți simți mai puțin singuri, mai puțin ecluzați și termoizolați de lume. Întrucât nu veți face turul Pământului, sacrificiul de confort nu e dureros. Iar Bucureștiul e mic și foarte plat, ideal pentru pedalat. Fără să pierdeți din prețiosul timp dedicat lucrului sau familiei, veți reintra puțin în contact cu propriul dumneavoastră oraș, care nu e atât de ostil pe cât vi-l închipuiți. Veți deveni parte din el, și există o satisfacție transcendentă în această participare, care contribuie la ceea numim, abstract, fericire.

Cel puțin așa au stat lucrurile în cazul meu. Sunt un psihiatru biciclist, și sunt foarte mândru de acest lucru.

Poate ideea de bicicletă vi se pare cu totul respingătoare: rămân o mie de alte moduri de a ieși din carapacea cu care ne protejăm rutina zilnică. Când eram rezident și stăteam în Rahova, aș fi putut să scriu un roman doar despre tramvaiul 32, dacă aș fi avut talent.

Iar când eram mic, mergeam pe jos la școală. De mână cu tatăl meu, sau împreună cu amicii, în fiecare zi trăiam minusculele aventuri ale copilăriei. Dacă aș fi astăzi copil, în loc de viața matinală colorată a cartierului, aș vedea interiorul unei mașini enorme, sigure împotriva precipitațiilor și maidanezilor. Nu știu dacă ar fi fost mai bine, dar de regretat, nu regret nimic.