Publicat la: 
13/06/2013

Am scris articolul de mai jos pentru numărul de astăzi, 13 iunie 2013, al revistei Dilema Veche, în cadrul unui dosar intitulat „Trăncăneala”. Așadar nu este un text psihiatric în sine. Vă recomand cu căldură întreg numărul, pune lucrurile mai bine în context.

Citisem mai demult, nu mai știu pe unde, despre un studiu conform căruia în Franța există mai mulți scriitori decât cititori. Nu contează dacă studiul e serios, nici dacă el a fost condus în Franța sau în altă parte. Rețin doar ipoteza sau cazul ei mai general: că în lumea civilizată s-ar putea să fi fost deja atinsă o masă critică, înghesuită toată pe scenă, în timp ce, în sală, publicul e neglijabil.

Acesta este noua stare nominală: există numeroși psihologi care susțin că evitarea cu orice preț a rețelelor sociale, adică să nu ai un cont pe facebook, e un act excentric de recluziune. Și s-ar putea să aibă dreptate: imunitatea la presiunea socială poate fi o virtute sau o patologie, după caz.

 

În psihiatrie, excesul de cuvinte este cunoscut și codificat semiologic: se cheamă logoree. Echivalentul mental al logoreei e trecut, aristotelian, la capitolul tulburărilor formei gândirii. În unele tulburări psihice, cum este sindromul maniacal, logoreea este impresionantă și se însoțește de o afectare a coerenței, a firului logic al gândirii. Verigile dintre idei sunt slăbite, se sare de la una la alta uneori fără să mai fie detectabilă vreo legătură și nu se ajunge nicăieri, dincolo de pura beție a vorbelor. Am fi tentați să postulăm o corelație inversă între canitatea de cuvinte și coerența ideilor, doar că există și varianta patologică reciprocă: deficitul de cuvinte. Bradilalia, musitația, mutismul. Undeva, trebuie să existe un echilibru: psihiatria însă nu vă va spune unde să-l găsiți, pentru că ea se ocupă doar cu marile dezechilibre. Nici nu e de datoria ei să o facă. Psihiatria nu se va amesteca în viețile noastre, decât dacă i-o cerem.

Nici nu știm dacă ideile sunt calul și gândurile călărețul: lucrurile ar putea sta exact invers, sau poate cu totul altfel. Tot ce face cu lecția psihiatriei e să prespunem e că inflația vorbelor duce la sărăcia gândurilor și să ne temem profilactic de acest efect, fără să devenim dogmatici în temerile noastre.

Indiferent cum stau lucrurile, eu nu sunt în poziție să țin predici. Am o identitate virtuală de peste zece ani, un blog personal de vreo șapte, un alt blog, profesional, cont pe facebook cu mii de prieteni, și faptul că dumneavoastră citiți acum un text scris de mine îmi produce o satisfacție existențială, îmi consolidează eul. Pentru că suntem la un început de lume, într-o eră preistorică în care a apărut un nou strat identitar, să îi zicem hiperrealitate, ca Baudrillard, deși nu contează prea mult.

Nici să emit teorii neutre pe această temă nu ar trebui să fac: deja s-a scris enorm de mult. Înainte de hiperrealitatea lui Baudrillard, de imposibilitatea metanarațiunii lui Lyotard, despre care am citit în facultate, Borges inventase deja bibliotecile infinite. Și mai înainte, Mallarmé, pe care îl citeam în adolescență pe bancă în parc, obosise de inflația străvechiului limbaj european și căuta o limbă proaspătă, apropiată de origini. Și mai înainte, Titu Maiorescu, despre care am învățat în gimnaziu, scria cum că vorbele îmbată, și orice beție produce, conform lui Cabanis, „debilitatea funcțiilor intelectuale și înclinația către violență”. Și pe atunci nici măcar nu existau forumuri pe internet și comentarii în subsolul articolelor.

Problema nu e că ar fi o dovadă de aroganță să mai spun ceva pe tema asta. La urma urmelor, aroganța este modul nostru de a trăi, și subiectul nenumit al dosarului din această săptămână. Aroganța ca angoasă existențială, sau, cum zicea un coleg de-ai mei, narcisismul ca epidemie. Nu, problema e că orice text despre realitatea excesului de vorbe conține și el vorbe. Și modifică în mod inerent realitatea despre care tratează. Încercând să rezolvăm o problemă, sau măcar dacă problema există, o adâncim, într-o spirală vicioasă. Seamănă în mod ciudat cu spirala toxicomaniei: iluzia conform căreia mahmureala trece cu încă un păhărel.

Și cum deja mă simt grizat de toate cuvintele de până acum, o să scriu în continuare de ce îmi place meseria mea. Sunt psihiatru. Marea frumusețe a meseriei mele sunt oamenii pe care îi cunosc. E o platitudine, dar una adevărată. Că psihiatrul întâlnește doar „nebuni”, adică oameni pe care nu ai vrea să-i cunoști altminteri, e în schimb o platitudine falsă și malignă, dar asta e o altă discuție. Am întâlnit oameni remarcabili de frumoși, mult mai mulți decât dacă nu aș fi fost psihiatru. Nu e o chestiune de probabilitate statistică, adică a numărului și diversității persoanelor cu care vin în contact, ci de cazul particular al relației pacient – psihiatru. Prima mea obligație profesională e să ascult. Să ascult și atât. Să asculți presupune să încetezi să exiști, la un anumit nivel social, să renunți să îți impui identitatea celui din fața ta. Mărturisesc, îmi e mult mai greu să ascult atunci când nu sunt psihiatru. Dar la cabinet, pățesc un fel de dedublare, sau de posesiune: persona psihiatrică preia frâiele. Măștile în stare să asculte nu sunt simple măști, sunt produsul imaginației colective a generații întregi de oameni. Din acest punct de vedere, nici măcar ascultarea psihiatrică nu e una totală și pură, ea însăși e o declarație modificatoare de realitate, ceea ce unii numesc transfer și contratransfer, dar e mai mult decât reușesc să fac în restul vieții mele, saturat de cuvinte din toate părțile.

 

În romanul „Rușinea”, Salman Rushdie zice ceva despre medici, care m-a făcut să mă simt într-adevăr rușinat. Zice că suntem „voyeuri legitimi”. În felul lui mizantrop, are dreptate: există o mare satisfacție în a asculta. Dar nu trebuie să ne limităm la doctori: să citești o carte bună e o formă similară de ascultare. În lumea noastră postmodernă a fost deja stabilit că cititorii au același merit ca scriitorii. Și că singurul lucru mai important decât cititul – nu, nu este scrisul - este recititul. Există egoism în ascultare, dar și merit. Iar meritul primează: satisfacția e doar recompensa evoluționară a unui gest corect și sănătos. Putem infera că este util și valoros pentru toată lumea și pentru supraviețuirea speciei să asculți. Să faci parte din public. Să transcenzi limitele scenei. Inflația de cuvinte, în absența cuiva care să le asculte, este însingurare. Cineva trebuie să asculte, pentru că altfel nimeni nu va mai ști ce merită să fie spus și ce nu, iar raportul semnal-zgomot va deveni indeterminabil. Ceea ce înseamnă haos. Iar haosul produce anxietate. Iar anxietatea vă va aduce la mine la cabinet.

Ca să nu mai fim singuri însă, nu e suficient să căpătăm o audiență. Trebuie să facem noi înșine parte din ea. Dar nu cumva e prea târziu? Dacă într-adevăr, inflația cuvintelor e paralelă cu explozia consumerismului, acum, în plină criză economică, nu suntem într-o criză a cuvintelor? Nu e falimentul vorbelor inevitabil? Vom putea să plătim toate creditele pe care le-am făcut, abuzând de rezervele limbilor noastre? Cu alte cuvinte (mereu alte cuvinte), ne mai aparține ceva din ce spunem? Și dacă suntem ce spunem, mai suntem ceva?

Scriind acest text, sunt precum doctorul care îți vorbește despre ravagiile tabagismului, trăgând în același timp voluptuos dintr-o pipă. S-ar putea însă să nu conteze. I-am spus unei colege despre ideea directoare din text, a importanței ascultării. Mi-a răspuns că a întâlnit-o deja, într-o reclamă la o rețea de telefonie mobilă. Dacă nici să ascultăm nu mai putem face fără să cumpărăm un produs pe cale de consecință, ce-a mai rămas?

 

O dată pe lună, trebuie să susțin niște cursuri. Adesea, mi se întâmplă să vorbesc trei-patru ore la rând. E noapte când plec spre casă, pe bicicletă. Zgomotul orașului e mai mic, răcoarea serii e plină de miresme care ziua stau ascunse, dar lucrul cu adevărat minunat este că eu însumi tac. Nu doar din gură, ci din tot sufletul și din toată mintea. Aș vrea o pot face mai des. Dumneavoastră când ați tăcut ultima dată?