Publicat la: 
29/01/2013

Ediția a 5-a a clasificării americane a tulburărilor psihice (DSM V), ce urmează să apară în mai, a încins deja liniile cu dezbateri aprinse, și nu doar în rândul experților în sănătatea psihică.

Un cititor mi-a atras atenția asupra unui articol recent, numit: "Suntem din ce in ce mai nebuni? Biblia psihiatrilor e tot mai groasa, iar stiinta din dosul ei cam subtire". Tema și conținutul se regăsesc în multe alte texte pline de îngrijorare din ultima vreme, suficient ca să creeze un curent de opinie ce merită și o replică.

Nu e nevoie să mergem mai departe de titlu ca să ne lovim de o veche și mare neînțelegere, ce n-are nimic de-a face cu DSM V. Împărțirea lumii în "nebuni" și "non-nebuni". Să fim foarte clar înțeleși: nu psihiatria face o asemenea clasificare. Ci tocmai "non-psihiatria", restul lumii, societatea. Societatea, care mereu a așteptat de la psihiatrie să îi ia pe "nebuni" și să îi pună undeva, deoparte, cât mai departe de ea. Pe scurt psihiatrii sunt așadar un soi de temniceri, și e foarte bine să fie așa atâta timp cât azilul nu riscă să își extindă zidurile până în centrul cetății.

Temerea din titlu se regăsește în ultimul paragraf:

Daca traim, ne miscam, suferim sau suntem fericiti, in felul nostru, nu in cel acreditat de experti. Pentru toate aceste „simptome si dereglari“, cred ca psihiatrii americani vor gasi, candva, o clasificare si o solutie. Speram insa ca solutiile tiparite si acceptate stiintific sa fie doar pentru oamenii cu adevarat bolnavi, iar cei normali si uneori nelinistiti, sa fie lasati in pace.

Confuzie înrudită cu prima: cum că psihiatrii ar norma realitatea, ar legifera comportamentele, s-ar erija în judecători care ar spune cum să ne trăim viețile, iar normalul și patologicul ar fi pe undeva sinonime cu binele și răul etic.

Ori psihiatrii, dragi cititori, nu sunt nimic din cele de mai sus. Nu au nici pretenția de a fi "vindecători ai sufletului", cum scrie în articol. Ei sunt medici. Medicul se ocupă cu diagnosticul și tratamentul suferinței. Medicul nu are niciodată dreptul să judece. Dacă un psihiatru vă va spune vreodată că sunteți nebun, vă sfătuiesc să alegeți cât mai repede un alt psihiatru. E valabil și pentru alți termeni pe care articolul îi pune între ghilimele, ca și când ar fi termeni ai psihiatriei: "dezaxat" și chiar "bolnav".

În realitate, când autorul articolului vorbește despre oameni "cu adevărat bolnavi" face el însuși o normare, nu psihiatria. Dacă aș fi Michel Foucault, aș zice că regăsim pretenția societății de a ne ocupa strict de elementele indezirabile pe care societatea însăși ni le trimite.

De ce ar trebui să ne temem de DSM V? Să ne aplecăm asupra câtorva din îngrijorările din articol.

Una dintre ele este creșterea numărului de diagnostice. De exemplu, dacă în edițiile precedente, nu puteai spune despre un om că are depresie dacă tocmai pierduse pe cineva drag, adică dacă era îndoliat. Excepția doliului a fost scoasă din DSM V și acum se poate pune diagnosticul de depresie și într-un asemenea caz. Am putea să ne speriem că psihiatrii atotjudecători au stabilit că nu mai avem voie să ne plângem morții, că vom fi etichetați ca nebuni dacă o facem. Sunt în măsură să vă liniștesc: așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Pe lângă faptul că doliul este un proces normal, dar care nu pare să protejeze împotriva depresiei, un principiu în medicină spune că nu poți trata un om fără să-i pui înainte un diagnostic. Până la DSM V, dacă cineva, copleșit de durere, venea să ceară ajutorul psihiatrului, acesta, teoretic, nu putea să facă nimic, pentru că nu putea pune un diagnostic de depresie. Ceea ce DSM V face este să ofere un cadru organizatoric pentru un ajutor cerut.
Cu alte cuvinte: doliul este o suferință psihică, iar DSM V încearcă să cartografieze suferința psihică. Atât și nimic mai mult, DSM nu vrea să spună ce e normal și ce nu, nu are nicio pretenție că ar explica cauzele suferințelor psihice, și nu se ocupă absolut deloc cu tratamentul lor. Nicăieri în DSM nu scrie că o persoană îndoliată trebuie să ia medicamente sau să fie internată. Eu am pacienți cărora nu le dau niciun tratament medicamentos: asta nu înseamnă că nu sunt alături de ei, atunci când e nevoie de altceva decât susținerea, extrem de prețioasă, a familiei și prietenilor.

Ceea ne aduce la o altă îngrijorare majoră exprimată în articol și foarte răspândită de altfel. Teama de industria farmaceutică. Dacă extindem diagnosticele în zone până acum "virgine", nu va crește acest lucru vânzările de medicamente? Probabil. Articolul menționează că 70% dintre experții care au elaborat DSM consiliază firmele farmaceutice. Lăsând la o parte că nu văd cum ar fi posibil să nu fie așa, cum ar fi ca industria farmaceutică să dezvolte tratamente fără să ceară sfatul experților, putem deduce de aici că DSM V este o unealtă a Marii Farma de a face mai mulți bani? O conspirație ultracapitalistă?

Desigur, colaborarea dintre Farma și medicină, în toate specialitățile, e grevată de conflicte de interese. De-a lungul timpului, s-au întâmplat și se întâmplă lucruri profund greșite, abuzuri din ambele părți. Psihiatria română e în mod special predispusă la abuzuri, având în vedere cât de scumpe sunt medicamentele și cât de prost sunt plătiți medicii. Sistemul medical românesc e recunoscut internațional pentru corupția din el. Niciodată nu ne putem pierde vigilența în ceea ce privește conflictele de interese.
Experții DSM au făcut publice relațiile lor cu Farma: e normal și obligatoriu. După părerea mea, aceeași transparență ar trebui să existe și la nivelul "atomic" al relației medic-pacient, pentru doar în cadrul ei se naște decizia de a prescrie medicamente. Tot acolo trebuie căutate mai întâi abuzurile, și tot acolo poate începe adevărata schimbare în bine a medicinei. Nu mi s-ar părea deplasat dacă pacientul și-ar întreba medicul despre ce firme farmaceutice îl susțin cu congresele și cărțile, dar ideal ar fi să o facem noi, medicii, de la bun început.
Singura motivație a prescrierii unui medicament ar trebui să fie binele pacientului. Singura motivație de a NU prescrie un medicament ar trebui să fie exact aceeași. Nu teama de o conspirație globală a psihiatriei americane și industriei farmaceutice.

DSM nu este și nu va fi literă de lege, biblie sau etichetare obligatorie, ci doar un instrument util de punere a ideilor în ordine, un limbaj comun. Unul imperfect, ca dovadă revizuirea lui periodică. Merită și trebuie să fim foarte critici cu el, pentru că altfel nu se va putea ameliora. De asta, articolele precum cel citat sunt binevenite, și pentru că sunt ocazii de a fi noi înșine, psihiatrii, mai deschiși opiniei publice. Nu avem însă de ce să ne temem de DSM, nici de scenariul orwellian în care psihiatrii vor eticheta cu "normal" sau "anormal" fiecare aspect al vieții. Psihiatria nu vă va învăța nici cum să fiți fericiți: e o responsabilitate care vă aparține în exclusivitate. Precum și responsabilitatea de a permite și oamenilor "cu adevărat bolnavi" de a-și căuta fericirea în același loc.