Publicat la: 
24/01/2014

Întrucât am copilărit în vremea, nu foarte îndepărtată, când nimeni nu se uita la televizor pentru că nu aveai ce vedea, iar Internetul era doar o vagă intuiție a lui Arthur C. Clarke, părinții mei trebuiau să-mi găsească și alte distracții, în afara maidanului unde m-am jucat până când lumea s-a schimbat și mai toți amicii de când eram mic au emigrat, unii pe alt continent, alții în teritoriul ascuns în care copiii dispar, atunci când adulții le iau locul. Despre acest teritoriu e vorba în însemnarea de față, dar, revenind la distracții, ai mei mă duceau frecvent la muzee. Cred că le văzusem pe toate cele din București, inclusiv pe cele mici și ascunse prin diverse mahalale (cum e casa Storck) și desigur că preferatul meu era Antipa, dar ei mă duceau mai des la Muzeul de Artă. Îmi plăcea și acolo, de fapt. Îmi aduc bine aminte câteva lucruri, printre care, peisajele de iarnă ale lui Andreescu. Nu știu exact de ce tocmai ele, dar mă absorbeau imediat. N-am cum să descriu senzația, dar în mintea mea se făcea o iarnă mai intensă decât cea reală, nu iarna vitregă de care se tem oamenii mari posesori de permis auto, ci desigur cea a copilăriei, nu e nevoie să vă povestesc eu despre ea.

Sigur, mă impresionau și alte lucruri, de exemplu îmi era frică să mă apropii prea tare de Gigantul lui Paciurea (pe atunci exista un exemplar și la muzeu, dar îi puteți vedea oricând în Parcul Carol), dar iernile lui Andreescu au fost cele pe care de abia am așteptat să le revăd în 2000, când palatul regal s-a redeschis publicului.

Am fost, bineînțeles, dezamăgit. Tablourile erau doar atât, niște tablouri. Puteam admira măiestria pictorului, cât eram eu, un profan, în stare, dar iarna mea nu mai era acolo. Și cum Andreescu e exact același, am înțeles că pierdusem ceva pe drum. Am dat din umeri și m-am gândit că e un preț modic de plătit pentru triumful de a fi adult, pentru că da, la douăzeci și unu de ani, eu îmi imaginam că eram adult și că asta ar fi un merit. Cred că și dumneavoastră ați pățit la fel.

Nu m-am mai gândit prea mult la treburile astea, ocupat fiind cu altele, până deunăzi, când cineva mi-a adus aminte de Pablo Neruda. Nu mă pricep prea bine nici la poezie, dar mi-a plăcut mult un volum al lui Neruda, "Cartea întrebărilor". L-a scris chiar înainte de a muri, era deja un om în vârstă după mai toate standardele, adică unul uns cu toate alifiile, inclusiv ultima dintre ele, cea a iminenței sfârșitului. Și cu toate astea a ales să lase drept testament, nu o experiență personală, nici vreun îndemn programatic către generațiile viitoare, nici o scrisoare sfâșietoare de adio, ci o colecție de întrebări din cele pe care le pun copiii. Desigur, există subtilități și aluzii adulte, dar partea adâncă, importantă, e copilărească. De exemplu, prima dintre ele (în traducerea mea modestă):

De ce avioanele cele mari
Nu își iau copiii cu ele când zboară?

Care e pasărea galbenă
Care își umple cuibul cu lămâi?

De ce nu învață cum să scoată
Mierea din soare, elicopterele?

Unde și-a lăsat luna plină
Sacul ei nocturn de făină?

Dacă nu ați citit cartea, nu e timp pierdut să o faceți, n-o s-o lăsați din mână. După ce eu am terminat-o, a trebuit să mai treacă o vreme până deunăzi, când, aducându-mi aminte de muzeele din copilărie, de iarna mea pierdută, toate piesele au căzut la locul lor și mi-am dat seama de un lucru: toată arta bună e adresată copilului din noi. Nu, nu am pretenția că nu s-au mai gândit și alții la treaba asta, ci rușinea că nu m-am gândit mai devreme. Poate că a trebuit să devin mai întâi părinte ca să-mi pice fisa. Dar e un lucru important, din mai multe motive.

Mai întâi, pentru că asta înseamnă că acel copil nu a dispărut fără urmă, cum credem uneori.

Mai apoi, pentru că asta înseamnă că putem să îl și chemăm, să revenim la era în care cel mai ascuțit simț nu era cel al pierderii, ca la maturitate, ci simțul mirării. Dacă Neruda putea face asta în pragul morții, putem și noi să o facem, în zilele vieților noastre.

Nu e așa de simplu cum era în copilărie. Pentru cei dintre noi, majoritatea, care nu ne-am păstrat candoarea, e nevoie de meșteșug. Și de fapt, de asta există artă. Chiar și cuvântul "artă", înainte să capete valențe elitiste, însemna pur și simplu meșteșug, adică modul de a face o activitate omenească așa cum se cuvine, nu cum ar face-o un nepriceput. Iar la modul cel mai general, arta de a trăi e meșteșugul prin care ne păstrăm și ne ascuțim simțul mirării.

Doar așa iernile ar putea fi mai mult decât niște file în calendar, o gripă și trei facturi mari la întreținere, plus, pentru cei mai norocoși, niște petreceri și o vacanță la ski. Doar așa ar merita înrămate în muzeul memoriei.