Publicat la: 
30/10/2012



Odă bicicletei

dr. Vlad Stroescu

Unul dintre semnele importante și grave ale suferinței psihice, în general, este retragerea socială. Nu mă refer la sihăstrie, ci la felul în care oameni obișnuiți, fără veleități monastice, se retrag progresiv din lumea mare, cu care interacționează din ce în ce mai puțin, și căreia îi fac față din ce în ce mai greu. E un semn care apare în mai multe tulburări psihice, de la episodul depresiv la major la marile psihoze cronice, cum e schizofrenia, sau poate rămâne relativ limitat ca amploare, dar stabil tot restul vieții, ca în tulburarea schizoidă a personalității.

Izolarea de lume însă nu înseamnă strict izolare socială, adică evitarea interacțiunii cu alți oameni, ci și evitarea experiențierii vieții în general. Și nu e nevoie să ne îmbolnăvim de mari psihoze ca să descoperim că acest gen de izolare riscă să se furișeze, insidios, în viețile fiecăruia dintre noi. Pe reversul medaliei socializării online, de exemplu, este absența experiențierii întâlnirii fizice cu celălalt, ea însăși bogată și complexă. Socializarea online, deși ea însăși un antidot comod al singurătății, implică astfel un soi de însingurare.

“Comod” e de altfel cuvântul de ordine în acest articol. Confortul, țel suprem al civilizației burgheze, nu e lipsit de reacții adverse. Sedentarismul este un factor de risc de obezitate, diabet și boli cardio- și cerebrovasculare, și de altă patologie a corpului (de exemplu, mai multe tipuri de cancer), dar și de tulburări psihice în general. În timp ce tot mai multe efecte biologice ale exercițiului fizic asupra creierului sunt elucidate, sedentarismul, supremația confortului, înseamnă în același timp o repliere asupra sineului, un fel de autism (în sensul semiologic originar al termenului, nu cel de tulburare de dezvoltare a copilului) nefast într-un mod mai profund decât nivelul condiției fizice.

La sfârșit de secol 19, un anume Thomas Stevens se urca pe velocipedul său și făcea nici mai mult nici mai puțin decât înconjurul Pământului. Asta într-o eră în care între Occident și Orient se căscau încă prăpăstii ale neînțelegerii și nici drumuri asfaltate nu erau prea multe. Nu mai vorbim de biciclete cu suspensie, internet sau GPS. Alții i-au urmat exemplul, Franck Lenz, William Sachtleben, și o femeie, Annie “Londonderry” Cohen Kopchovsky. Exploratori, au existat destui, de-a lungul istoriei, dar particularitatea acestei mișcări de oameni extraordinari care alegeau să se expună elementelor și necunoscutului, este scopul lor: călătoria în sine, sau mai bine zis experiențierea ei. Viețile lor s-au desfășurat după Revoluția Industrială, care, printre altele, permisese pentru prima dată occidentalilor să parcurgă itinerarii ce acopereau tot globul, cu riscuri minime și confort maxim. Nostalgia lui Thomas Stevens era cea a unei călătorii în care nu ești izolat de peisajul prin care treci, nu îl privești ca pe o ilustrată dintr-un album, ci te contopești cu el, trăindu-l din plin. Lupta cicliștilor circumtereștri era împotriva unui mers al lumii în direcția izolării de ea însăși, împotriva autismului care părea să amenințe Occidentul, fără renunțarea retrogradă la modernitate (bicicleta era încă o invenție utramodernă).

A trecut un secol și jumătate, și distanțele superficiale s-au scurtat, probabil, dincolo de imaginația industriașilor victorieni. Astăzi, în era globală, dacă aș hotărî să fac turul lumii pe bicicletă, n-ar mai fi cine știe ce realizare. Aș beneficia de orientare prin satelit și asistență medicală de urgență la nevoie. Cu toate astea, însingurarea de dragul confortului e mult mai înrădăcinată, și asta între zidurile propriei cetăți. Drumurile noastre zilnice sunt niște ecluzări: din apartament în cochilia de oțel a mașinii și de acolo în clădirea cu geamuri opace a locului de muncă. Pentru majoritatea dintre noi, orășenii, anotimpurile sunt, în cel mai bun caz, un spectacol distant, în cel mai rău, un factor de agravare a traficului.

Asta dacă nu alegeți să mergeți pe bicicletă la serviciu. Veți ajunge mai repede, și în același timp veți simți mirosul toameni și al Dâmboviței (dacă sunteți bucureșteni), veți putea opri oriunde ca să vedeți răsăritul sau apusul, sau să luați un buchet de flori de la gura metroului. În general veți constata probabil că, în ciuda intimității plăcute a ciclismului, vă veți simți mai puțin singuri, mai puțin ecluzați și termoizolați de lume. Întrucât nu veți face turul Pământului, sacrificiul de confort nu e dureros. Iar Bucureștiul e mic și foarte plat, ideal pentru pedalat. Fără să pierdeți din prețiosul timp dedicat lucrului sau familiei, veți reintra puțin în contact cu propriul dumneavoastră oraș, care nu e atât de ostil pe cât vi-l închipuiți. Veți deveni parte din el, și există o satisfacție transcendentă în această participare, care contribuie la ceea numim, abstract, fericire.

Cel puțin așa au stat lucrurile în cazul meu. Sunt un psihiatru biciclist, și sunt foarte mândru de acest lucru.

Poate ideea de bicicletă vi se pare cu totul respingătoare: rămân o mie de alte moduri de a ieși din carapacea cu care ne protejăm rutina zilnică. Când eram rezident și stăteam în Rahova, aș fi putut să scriu un roman doar despre tramvaiul 32, dacă aș fi avut talent.

Iar când eram mic, mergeam pe jos la școală. De mână cu tatăl meu, sau împreună cu amicii, în fiecare zi trăiam minisculele aventuri ale copilăriei. Dacă aș fi astăzi copil, în loc de viața matinală colorată a cartierului, aș vedea interiorul unei mașini enorme, sigure împotriva precipitațiilor și maidanezilor. Nu știu dacă ar fi fost mai bine, dar de regretat, nu regret nimic.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

Taguri Medlife: 

Comentarii

Foarte bine, domnule doctor!
Eu nu-s decat biciclist (nu si psihiatru, adica), prin urmare imi sunt destul de straine unele din consideratiile de mai sus, dar impartasim mandria de care vorbiti. Eu ceva mai rar, ca port in spate vreun sfert de veac in plus si asta ma face mai prudent cand e vremea ca azi, dar in general vorbind...
Trimiteti-i acest articol si unui alt domn doctor, deocamdata mult mai cunoscut decat dvs. si ajuns dintr-o greseala colectiva (si repetata!!!) intr-o pozitie pentru care nu e pregatit si care nu i se potriveste.
Poate ca ne mai scuteste de-atatea pasaje subterane si pasarele stupide si mai scapa cateva firimituri din acele miliarde de euro risipite si catre niste piste de biciclete asa cum trebuie, nu caricaturile astea desenate pe asfalt...

Și eu merg uneori pe bicicletă la serviciu, când o permite vremea. E drept că nu reușesc prea des să văd răsăritul sau apusul, căci locuiesc în Bruxelles, unde soarele este rara avis, și nici să simt prea mult din mirosul toamnei, care este de obicei spălat de ploile ce se țin lanț. În schimb, mă bucur de câteva minute de mișcare în aer liber și de alte câteva minute câștigate față de timpul de mers cu autobuzul.
Am încercat doar rareori să merg cu bicicleta prin oraș în România și a fost o mică aventură. Pentru mulți șoferii români, este o adevărată obrăznicie să mergi pe bicicletă pe șosea și drept consecință o plăcere perversă să te șicaneze sau chiar să te bruscheze. Evident, în majoritatea cazurilor, nu există piste pentru biciclete, iar atunci când există sunt fie simple marcaje pe trotuar, deci impracticabile, ori ocupate de mașini parcate.
În Belgia, pe porțiunile unde nu există piste, bicicletele au un regim special: au dreptul (practic obligația) de a depăși coloana staționată la semafor, acces pe sensul interzis pe strazile cu sens unic etc. Pentru cei care parchează pe pistele pentru biciclete, primăria distribuie gratuit abțibilduri cu inscripția ''acesta nu este un loc de parcare'', pe care bicicliștii le pot lipi pe parbrizul mașinii și care se dezlipesc destul de greu. În general șoferii îi protejează pe bicicliști, în special în intersecții sau pe străzile înguste și așteaptă în urma lor la o distanță rezonabilă atunci când este nevoie, deși de cele mai multe ori nu este, deoarece cu bicicleta se merge de obicei mai repede decât cu mașina. E drept, uneori mai sunt și șoferi nervoși, care intră pe banda de biciclete sau te claxonează - de obicei imigranți (n-o să dau nume de țări...)

Stiu, de-aia ziceam... dar merita dat un telefon, daca ai nevoie de marfa ;-)
Mi s-a parut ca am vazut cateva astfel de stickere "aplicate" destul de recent, cu o luna-doua in urma.
Poate o fi afacerea de-asa succes ca nu mai are bietul om vreme de blog, e prea ocupat cu productia :-)

Biciclist/motociclist in Bucuresti? Doar daca iti doresti un sfarsit tragic sau iti plac paturile de spital si oasele rupte.

Nu-i chiar asa, Bogdane.
Lucrurile s-au imbunatatit mult in ultimii ani -- la trafic ma refer. Pe masura ce-au aparut tot mai multi biciclisti in trafic, soferii au inceput, incet-incet (si dupa faza cu injuraturile, de care spune cineva mai jos) sa ne bage in seama.
Eu am simtit o imbunatatire certa din acest pdv in ultimii 2-3 ani.
Acu', sigur, e si partea ailalta, depinde cum mergi si tu, ca biciclist sau -- mai ales -- motociclist.

Lucrurile nu stau asa! Am mers cu bicileta la facultate un an intreg in Bucuresti (din Berceni pana la Izvor), si n-am patit nimic niciodata. Au fost momente in care am crezut ca e ultimul moment al vietii mele, dar daca deschizi bine ochii si reusesti sa urmaresti toti partenerii de trafic si sa le intuiesti intentiile, in final toate se termina cu bine! Trebuie doar un pic de incredere de sine si atentie distributiva :).

Asta cu increderea si atentia distributiva e valabila si daca esti sofer, asa ca... implicit si pentru biciclisti:)

Din cele mai vechi timpuri competitia a fost motorul progresului. Si cand ma refer la competitii, ma refer la lupta individului, ca suma de aptitudini, cu mediul inconjurator pentru a-si crea un mediu sigur. Castigul obtinut era proportional cu efortul depus pentru atingerea telului propus. O sa spuneti ca bat campii. Asa pare la o prima vedere, dar ganditi-va cati dintre noi consientizeaza forta care o stapanesc, bucuria realizarii unui lucru cu fortele proprii, sentimentul de fericire ca poti face ceva numai cu mijloacele avute la indemana, fara ajutorul supertehnologiei.
Mersul pe bicicleta este bucuria asupra comoditatii oferite de era moderna, un strigat al omului catre natura mama, o terapie impotriva stresului cotidian. Ascunsi in spatele vietii moderne uitam treptat ca ne putem descurca singuri fara ajutorul masinilor, pierdem constiinta valorii de sine si ne raportam la sisteme false. Asa cum progresul omenirii se datoreaza luptei cu necunoscutul tot asa marasmul cotidian se datoreaza dormitarii fiintei umane.
Parasiti palatul de sticla si jucati-va in noroi! Adica iesiti fratilor la plimbare si socializati.

Fain articolul. Sugerez o reluare a lui la primavara.

Duminica ma gandeam cat de fain e afara si cum o sa merg eu cu bicla toata saptamana la birou. Dar uite ca pana la urma a venit si toamna.

SI, apropos de 32, mi se pare ca oamenii de acolo sunt diferiti de cei din centru. Si eu am mers ani la randul si la un moment dat am constatat ca, fata de Titan, de exemplu, Rahova are un aer aparte. Mai divers, mai mahala etc.

In timpul facultatii am mers "la greu" pe bicicleta (inclusiv iarna). In realitate in Romania nu prea exista respect: daca mergi pe trotuar esti injurat, daca mergi pe strada esti injurat plus ca poti sa te accidentezi, prioritatea pt. biciclete e optionala, vazuta ca un fel de politete. Masinile sunt adesea parcate pe pistele de bicicleta iar pietoni nu sunt invatati cu acestea. Defapt cele mai multe piste sunt facute anapoda. Dupa ce parasesc tara am sa ma intorc la pedale. Pana atunci prefer confortul superficial al "cochiliei de otel".

Daca Vladimir Levi sau Paul Cortez ar fi trait in zilele noastre si ar fi scris un asemenea articol lumea era mai buna...!!!???(vezi Alfons al IX-lea al Portugaliei)

Fac zilnic o ora de sport plus merg de trei ani cu bicicleta la serviciu, si cu toate astea am cea mai mare rata de succes la "evitarea experientei vietii in general", "retragerea sociala" samd.. asa ca sportul / mersul pe bicicleta nu e nici pe departe suficient..

Incearca sa faci mai degraba un sport de echipa. E un bun antidot contra izolarii sociale.

Multumesc mult pentru articolul asta. Inspirational si incurajator, both at the same time:)

"Experientiere" nu suna bine in limba romana. Spre deosebire de limba engleza, de unde este posibil sa se fi inspirat autorul, nu orice substantiv se poate transforma in verb, in limba romana. Cred ca s-ar fi putut folosi cuvintul "traire" in acest context.

Multumesc,
Laur

Nu e neaparat ca daca pana in prezent a fi un animal social a facut parte din definitia acestei specii de Homo Sapiens lucrurile vor ramane asa mai departe. De exemplu, daca aparitia autismului este o adaptare a speciei la traiul in medii in care informatia si procesarea ei este cea mai importanta activitate economica (economie informationala), atunci se poate specula ca specia poate evolua catre o forma mai putin sociala, sau poate selectiv sociala.

In orice caz, stiinta medicala este mereu in urma naturii, care evolueaza in directii pe care nu ni le semnaleaza in avans. Astfel ca putem avea diagnostice la fenomene noi (cum e autismul) pentru simplul fapt ca vrem sa normativizam comportamente in functie de institutii si practici sociale care au fost prevalente pana acum. Sa nu uitam ca criteriul definirii afectiunii psihice e relativ politic si subiectiv, depinzand de ceea ce se considera a fi tulburari care afecteaza calitatea vietii unui individ ("distress"). Daca de pilda majoritatea dintr-o comunitate respinge un individ pentru ca arata fizic neobisnuit, rezultatul va fi ca individul respectiv va fi izolat si va incepe sa aiba simptome de afectiuni psihice. Cine este responsabil in acest caz de schimbarea unui comportament individual, individul, genomul lui care il face sa arate neobisnuit sau comportamentul celorlalti indivizi care il resping? Eu cred ca ceva similar se petrece in declansarea multor afectiuni psihice, care au factori declansatori sociali. Asa incat, aceasta tendinta de care vorbiti in articol, de retragere din social, este adaptarea naturii la un mediu ostil. Nu e exclus ca aceste adaptari sa devina din ce in ce mai comune, si atunci sa vorbim de altfel de normativitate.

meretz voi pe bicicleta 25 de kilometri dus si 25 intors, mai eroi ai muncii socialiste!!

OK, mergem. Acu' esti multumit? Altceva?

Interesant articolul, bun sfatul (de l-ar 'auzi' și aplica mai mulți), dar de ce folosiți "experiențiere"?

Un amic mi-a trimis un citat din postul tău. Poate l-am judecat greşit, dar uite ce i-am scris, doar cu acel pasaj în faţă:

""Asta dacă nu alegeți să mergeți pe bicicletă la serviciu. Veți ajunge mai repede, și în același timp veți simți mirosul toameni și al Dâmboviței (dacă sunteți bucureșteni), veți putea opri oriunde ca să vedeți răsăritul sau apusul, sau să luați un buchet de flori de la gura metroului. În general veți constata probabil că, în ciuda intimității plăcute a ciclismului, vă veți simți mai puțin singuri, mai puțin ecluzați și termoizolați de lume..."

Cătăline,

Unul ca mine şi-a pus iute problema ce-i veni respectivului să ne comunice rîndurile de mai jos.
Propoziţia mea anterioară sună răutăcioasă, dar nu e.
Răutăcios (se poate sonda de ce) de obicei este cel căruia îi ridici problema cu pricina, adică emitentul frazei reproduse.

El fiind obişnuit să-i fie luate la refer răutăcios frazele.

Din scrisele lui, simt că e vorba de un om (tare) singur.
Dar este şi pentru că s-a lăsat educat, de-nature-at în exces.
Expresia ecluzat.
Grija de termoizolare, fie şi în bine (dacă am înţeles eu bine mesajul lui).

Mi-ar plăcea să-l cunosc, deşi apropierile de tipi în nevoi sufleteşti (mă recunosc a fi unul...) sînt periculoase.
(Apropo de afirmaţiile, de mărturisirile de genul celori de mai sus, mi-ai citit postul cu citatul din Matei Georgescu?)

Mircea O.

"Răutăcios (se poate sonda de ce) de obicei este cel căruia îi ridici problema cu pricina, adică emitentul frazei reproduse.

El fiind obişnuit să-i fie luate la refer răutăcios frazele."

Nu era vorba de tine personal, Vlad. Ci, îndeobşte, de omul căruia îi reproduci / îi sînt reproduse din acel unghi frazele.

Psihiatru, ă?
Îmi place psihologia.

Azi dimineata mi-am gasit masina cu parbrizul inghetat si alegerea a fost simpla: am mers cu bicicleta la servici. am ajuns energizat, vesel si am simt bine. Recomand tuturor bicicleta! Eu o folosesc des si pe frig/ploaie, am haine speciale.

A fost o perioada cand incepusem sa ma plimb cu bicicleta si nu masinile erau problema...ci cainii vagabonzi. Din aceasta cauza am si renuntat, mai ales acum cand se intuneca mai devreme.

Mi-este frica sa merg si pe picioare in jurul blocului meu, dar sa ii mai intarat si cu bicicleta...nu e vorba de confort, e vorba de o frica ce tinde deja sa ma controleze...

Eu merg cu bicicleta f. des; am vandut o masina acum cativa ani din cauza de trafic bucurestean si pe actuala o tin mai mult in garaj. Daca ti-e de caini, de fiecare data cand te ataca, opreste si te cobori de pe sa cu privirea catre ei. Nu te ataca.

Da, asa e...
Toata viata al locuit la distanta suficient de mica de servici incat sa merg zilnic pe jos la servici sau scoli... si am trait in 3 orase in 3 tari. Acum inapoi in Romania, distanta de servici e un pic peste 1km. E atat de mica incat la pranz fac o plimbare acasa ca sa mananc. Pe drum opresc la cateva magazine de cartier si cumpar cate ceva. ma mai intalnesc cu cate un vecin, sau cunoscut, mai schimb cateva vorbe. Apoi mancam in familie, cu copilul proaspat intors (de regula pe jos) de la scoala aflata la 3km distanta.
Nu am avut niciodata masina desi ne-am permite una. Cred ca exact din cauza senzatiei de izolare pe care ti-o da cutia metalica a automobilului. Iar cele mai triste locuri din lume mi se par parcarile centrelor comerciale sau soselele cu multe benzi si jonctiuni...
Ma gandesc serios ca daca sediul firmei se va muta undeva departe, probabil imi voi cauta alt rost, alt loc de munca, numai sa nu devin dependent de transport motorizat... Plimbarile pe jos inseamna ff mult pt mine.
Obisnuiam sa umblu mult si cu bicicleta in oras, insa distantele fiind mici am renuntat la ea... o grija in minus.
Culmea e ca plimbarile intre casa si servici nu-mi ajung... mai simt nevoia si sa ies sa alerg cateva zeci de km pe saptamana pe dealurile din jurul orasului, unde ma bucur de natura si de senzatie de libertate pe care ti-o dau sporturile in natura. Iarna ies pe skiuri de tura...
Realizez ca sunt norocos dar cred ca am si eu o mica contributie la asta...

Minunat scris! As adauga doar faptul ca izolarea psihica duce spre o eventuala boala mentala, nu neaparat cea psihica. Cu alte cuvinte te poti simti singur fiind inconjurat de oameni si te poti simti inconjurat de oameni fiind de unul singur defapt. Acestea sunt insa detalii doar. Consider articolul bine scris si perfect real.

Superb, superb. Si tonic, suntem din ce in ce mai multi si mai invidiati de cei captivi in cutiile lor pe 4 roti.

Excelent mesajul, la fel de bun toamna, ca si in oricare alt anotimp.
Merg pe bicicleta prin Bucuresti de prin 1963 si nu mi s-a diminuat cu nimic placerea de a o face, in ciuda mai multor incidente (inevitabile in cursul a 50 de ani). Ma gindesc ca atitudinea ostila a multor soferi (nu toti), dar mai ales a pietonilor (de inteles fata de aiurelile astea de piste pe trotuare, periculoase si pentru unii si pentru ceilalti), vine si dintr-un fel de invidie...sau imi place sa cred asa, deoarece este o situatie care are sansa sa fie indreptata daca si "doctorul nepotrivit" ar ajunge sa constientizeze situatia la fel ca autorul articolului. Nu conteaza anptimpul (oricit de frig ar fi, o haină in plus si un ritm mai alert aduc confortul termic dorit) decit in cazul ploilor, cind toata mizeria orasului se reflecta pe hainele biciclistului. Noroc ca nu ploua cit la Bruxelles, dar pacat ca nu ploua ca in tarile civilizate unde (exagerind un pic) aproape ca iti spala hainele de pe tine. Cu toate astea avantajele sunt mult mai multe si mai substantiale decit dazavantajele. Cine nu crede dar are un pic de curiozitate si indrazneala... sa incerce. Garantez ca nu va fi dezamagit.

Merg cu bicicleta la munca in orice anotimp, chiar si iarna la -15 grade. Nu e usor, dar m-am obisnuit. Ajung la munca plin de energie, binedispus. Si fac si economie de vreo 400-500 lei / luna pe combustibil, cat platesc unii colegi pentru acelasi traseu pe care il fac eu. N-am fost racit de vreo 3 ani. Nici macar nu poate fi vorba de confort termic in favoarea unei masini - dupa 2 minute de pedalat, imi e suficient de cald ! Apropo de costuri, folosesc 2 biciclete: o cursiera cu aspect touring, pt vara sau vreme uscata si o bicicleta de oras, cu roti de 26, 3 viteze in butuc, pt ploaie sau zapada. Cost total pt ultimii 2-3 ani: 250 lei pt schimbare anvelope, camere si alte chestii minore. Eu zic ca merita :)

"Interesant" mod de a separa normalul de anormal. Eu nu pot fi de acord cu tine, poate si pentru ca tu ma arunci in cealalta "galeata" (cu toate ca nu merg cu masina la serviciu).
Stii ce mai e interesant? Ascultam Minoriy - Green Day cand citeam articolul tau si mi-am dat seama la sfarsit ca aveam un ranjet pe fata. Nu unul de apreciere insa.
Numai bine

Bucuresti-Botosani = 5 zile de dat la pedalele unui Pegas!
O experienta pe care nu o uiti!

bun, bun, era mai bun primavara, deci te rog sa mai scrii si pentru la primavara sa trimit prietenilor
eu merg pe bicla de citiva ani si este mai frumos orasul si nu pare totul in viteza ca din masina, recomand si iesirile din oras sa vedeti si restul tarii, arata mai bine decit pe net

Adaugă comentariu nou

Alte articoleVezi toate articolele

Adevarul despre grasimea de pe abdomen / Foto: Photoxpress Acumularea grasimii abdominale in exces este mai periculoasa decat excesul de grasime din jurul soldurilor sau al coapselor. Grasimea de...
Copiii au tot mai putin timp pentru a se juca deoarece de multe ori jocurile sunt subordonate unor activitati extra-curriculare. Mai mult decat atat, o treime dintre copii se joaca singuri de obicei...