Poliovirus - serologie post imunizare

Informații generale

Poliovirusul, agentul cauzal al polio (cunoscută și sub denumirea de poliomielită) este un membru al familiei Picornaviridae și al speciei Enterovirus C. Există trei serotipuri de poliovirus sălbatic: 1, 2 și 3. Tipul sălbatic 1 a fost cauza principală a majorității cazurilor de poliomielită paralitică din lume, până când vaccinurile au devenit larg răspândite, iar tipurile sălbatice 2 și 3 sunt considerate eradicate din anul 2015.

Virusul poliomielitei se răspândește, în primul rând, prin contaminare fecal-orală, dar este posibilă și răspândirea oral-orală. Diseminarea virusului în fecale este motivul pentru care acesta este o boală foarte transmisibilă. Excreția maximă a virusului este observată cu două până la trei zile înainte și la o săptămână după apariția simptomelor.

Răspândirea este rapidă în zonele cu salubritate slabă, în special în rândul populației neimune. Propagarea virusului este observată, în principal, în lunile de vară, în regiunile temperate. Regiunile tropicale nu au o astfel de distincție.

Infecția primară poate duce la replicarea virală în țesuturile limfatice orofaringiene și gastrointestinale. Excreția virală maximă începe cu două până la trei zile înainte de apariția simptomelor și continuă încă o săptămână. În până la 95% din cazuri, infecțiile sunt neparalitice, prezentându-se ca o boală asemănătoare gripei. În aproximativ 5% din cazuri poate apărea o paralizie motorie pură.

Polio poate varia ca severitate de la boală autolimitată până la meningită. În forma sa cea mai severă, se poate prezenta ca paralizie acută flască. Poliomielita are potențialul de a deteriora grav neuronii motori, ducând la o viață de disfuncție musculară sau chiar deces, dacă funcția respiratorie este afectată. Pentru a evita o astfel de dizabilitate, vaccinul împotriva poliomielitei trebuie administrat ca prevenție primară.

Caracteristicile clinice ale poliomielitei au fost clasificate în funcție de severitatea simptomelor. Majoritatea pacienților expuși (aproximativ 95%) sunt asimptomatici. În această perioadă, există eliminarea virusului în scaun și poate fi izolat și din tampoanele de gât. Raportul dintre cazurile asimptomatice și cele paralitice variază de la 50:1 la 1000:1.

Poliomielita abortivă, care este o formă viremică ușoară, reprezintă aproximativ 4% până la 8% din infecții. Pot exista gastroenterite, boli asemănătoare gripei și infecții ușoare ale tractului respirator, care, de obicei, dispar în decurs de o săptămână. Aproximativ 1% din cazurile clinice se prezintă ca meningită aseptică. Pot exista spasme musculare severe ale gâtului, spatelui și membrelor inferioare, care urmează unui prodrom scurt ca cel din poliomielita abortivă. Recuperarea completă are loc de obicei în zece zile.

Cea mai severă formă, poliomielita paralitică, care este observată la mai puțin de 1% dintre pacienți, se prezintă ca episoade chinuitoare de durere la nivelul spatelui și membrelor inferioare.

La copii, boala se poate prezenta în formă bifazică: o perioadă de prodrom, urmată de o perioadă scurtă de șapte - zece zile fără simptome și apoi apariția unei paralizii asimetrice a membrelor. Paralizia flască este semnul distinctiv, cu pierderea reflexelor tendinoase profunde în cele din urmă.

Recuperarea poate fi completă la unii pacienți dar, dacă pierderea funcțiilor motorii persistă mai mult de 12 luni, apare o invaliditate pe viață.

Singura modalitate de prevenție a poliomielitei este vaccinarea. Există două tipuri de vaccin:

• un vaccin poliomielitic inactivat (VPI);
• un vaccin poliomielitic viu atenuat (VPO), administrat oral, dar care nu se mai utilizează în UE.

Vaccinul antipoliomielitic se găsește sub mai multe forme, combinații și denumiri comerciale însă, în prezent, în România este foarte răspândită și larg utilizată suspensia injectabilă în seringă preumplută, care conține componente împotriva a şase boli (vaccinul hexavalent), inclusiv împotriva poliomielitei. Astfel, suspensia conține virus poliomielitic inactivat pentru toate cele trei tipuri, cât și componente împotriva difteriei, tetanosului, pertussis-ului, hepatitei B și Haemophylus influenzae tip b.

Procedura recoltare

Determinarea anticorpilor anti-Jo1 se realizează dintr-o probă de sânge venos, recoltată à jeun (pe nemâncate) sau post-prandial.

Nu este necesară o altă pregătire prealabilă a pacientului.