Plumbemie

Informații generale

Dozarea plumbemiei este recomandată de medicul specialist atunci când este suspicionată o expunerea la plumb și sunt prezente simptome de intoxicație cu acest metal.

Plumbul este un metal larg răspândit în mediul ambiant. Se găsește în apa mărilor, aer, sol, plante, organismul animalelor, alimentele consumate de om. Plumbul şi compuşii săi au numeroase aplicaţii comerciale şi industriale, fiind prezenţi în lacuri şi vopseluri, baterii, pigmenţi, insecticide, materiale plastice şi ceramice, echipamente medicale, armament, combustibili (benzină) sau in industria sudurii.

Acest metal este clasificat de Agenția Internațională de Cercetare în Domeniul Cancerului (IARC) ca fiind cancerigen pentru oameni.

Expunerea la plumb provine din aer, praf, sol, apă și alimente contaminate cu plumb (cereale, legume), dar și prin inhalare și ingerare. O sursă suplimentară de expunere este contactul cu produsele de consum, inclusiv jucăriile. Căile de pătrundere a plumbului în organism sunt: calea respiratorie, calea digestivă și calea tegumentară.

Expunerea la acest element chimic poate fi atât acută (rar), cât și cronică (apare la niveluri relativ scăzute).

În intoxicația cu plumb (saturnism), sistemul nervos este cel mai vulnerabil la toxicitatea indusă de acest metal, iar atunci când impactul este sever, se manifestă ca encefalopatie. În cazuri relativ minore apar simptome precum dureri de cap, iritabilitate, tremor muscular și pierderea memoriei, în timp ce cazurile severe pot duce la delir, convulsii sau chiar comă.

Copiii sunt predispuși riscului de a dezvolta probleme ale funcției cognitiv-comportamentale chiar și atunci când sunt expuși unor concentrații scăzute de plumb.

Intensitatea simptomelor clinice este foarte variată de la un individ la altul, fiind corelate cu timpul și intensitatea expunerii, dar și cu o multitudine de factori individuali.

După expunere, plumbul este depozitat în sânge, țesuturi moi și oase. Timpul de înjumătățire se măsoară în săptămâni (sânge), luni (țesuturi moi), sau ani (oase). La adult, peste 90% din plumbul absorbit se depozitează în oase, dinți, păr și unghii, dar la copil această rată scade la aproximativ 70%. Alte organe care depozitează majoritatea plumbului sunt creierul, splina, rinichii, ficatul și plămânii.

Plumbul trece cu ușurință prin placentă, expunerea la acest metal în sarcină crescând riscul de complicații multiple ale sarcinii, inclusiv preeclampsie, hipertensiune gestațională, avort spontan sau restricție de creștere fetală.

Plumbul se elimină lent, calea principală de eliminare fiind prin urină.

Procedura recoltare

Determinarea plumbemiei se realizează dintr-o probă de sânge. Nu este necesară o altă pregătire prealabilă a pacientului.