Când este necesar să ducem copilul la psiholog și/sau la psihiatru?

Există perioade optime și propice pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor/adolescenților prin activități stimulative, ratarea acestor momente putând avea consecințe ireparabile. Iar dacă părinții identifică vreo problemă în comportamentul lor, este important să-i ducă pe cei mici la psihiatru și/sau la psiholog cât mai curând.

Creșterea copiilor (dezvoltarea somatică) este în strânsă legătură cu buna funcționare neuropsihică. Așa se explică faptul că tulburările psihice sunt adesea însoțite de tulburări somatice. Pe de altă parte, diversele afecțiuni somatice, unele chiar banale, se pot asocia cu încetiniri sau cu opriri ale dezvoltării psihice a copilului și chiar cu pierderea unor achiziții în plan psihic. Din acest motiv, este bine ca prima consultație pentru acest gen de probleme să fie realizată de medicul psihiatru/neuropsihiatru, care poate solicita și investigațiile specifice - printre care EEG, RMN, ORL, testare genetică, testare endocrinologică etc. - pentru stabilirea diagnosticului. Pentru a întregi tabloul de ansamblu, medicul psihiatru solicită și evaluare psihologică. Examenul psihologic este complex și are în vedere acumularea de date necesare înțelegerii copilului, pentru a putea formula un diagnostic.

Ce sunt achizițiile psiho-socio-emoționale?

Achizițiile psiho-socio-emoționale reprezintă totalitatea abilităților pe care un copil le dobândește progresiv în primii ani de viață, pe trei paliere interdependente: motor, cognitiv și socio-emoțional. Acestea sunt jaloanele după care părinții și medicii pot urmări dacă un copil se dezvoltă în propriul ritm sau are nevoie de sprijin suplimentar.

Din punct de vedere motor, urmărim dacă un copil a stat, a mers și a vorbit la timp. O dezvoltare motorie normală este strâns corelată cu capacitatea de socializare. Mersul și limbajul verbal sunt motoarele independenței: ele îi permit copilului să exploreze mediul înconjurător mult mai liber și să comunice mult mai ușor cu ceilalți.

Achizițiile socio-emoționale vizează modul în care cel mic intră în relație cu părintele și cu mediul înconjurător. Atunci când copilul indică un obiect/loc cu degetul, caută contactul vizual și își dorește să împartă un moment de bucurie ne indică faptul că acesta se dezvoltă social într-un mod sănătos. 

Dincolo de comportamentul de acasă, dezvoltarea socială și emoțională se observă cel mai bine în colectivitate. Contează mult cum se adaptează copilul la grădiniță, cum se joacă cu alți copii și cum gestionează frustrarea. Un semnal de alarmă poate fi incapacitatea constantă de a se calma în momentele dificile, comportament care recomandă o evaluare mai atentă din partea unui specialist.

Repere importante care să ne ajute să identificăm dacă un copil este sau nu dezvoltat conform vârstei:

Un copil cu vârsta de 1 an:

• răspunde la nume, are contact vizual;
• repetă sunete făcute de altă persoană;
• îndeplinește comenzi simple;
• arată 3 părți ale corpului și minim 10 obiecte familiare;
• se hrănește singur cu degetele;
• imită jocuri simple, mișcări grosiere;
• începe să meargă singur, apar și primele cuvinte cu sens: mama, apă, etc.

Un copil cu vârsta de 2 ani:

• numește persoane din familie, obiecte din mediu, animale, părți ale corpului, folosește DA/NU;
• se joacă funcțional cu jucării, se implică în joc cu alți copii;
• mănâncă independent, ajută la îmbrăcat dezbrăcat/făcut baie, etc;
• mâzgâlește cu creionul;
• ajută la treburile casnice simple și îndeplinește instrucțiuni;
• face cereri verbal.

Un copil cu vârsta de 3 ani:

• se exprimă folosind propoziții simple;
• cunoaște noțiuni despre atribute, poziții spațiale, emoții;
• cunoaște diferența între fată/băiat și își cunoaște genul;
• folosește al meu/eu;
• îndeplinește două comenzi legate între ele;
• povestește întâmplări recente;
• se îmbracă singur cu haine ușoare;
• poate realiza desene simple prin imitație;
• folosește olița/toaleta.

La psihiatru sau la psiholog? Cui mă adresez?

Adesea, apar neclarități în privința rolului jucat de cei doi specialiști implicați în tratament: medicul psihiatru și psihoterapeutul. Psihiatrul cercetează și depistează cauzele manifestărilor, formulează diagnosticul și stabilește un plan terapeutic, care include medicația specifică și recomandările în ceea ce privește celelalte intervenții terapeutice care vizează copilul și, implicit, familia acestuia. De asemenea, medicul formulează și prognosticul, adică acele previziuni privind felul cum va decurge starea pacientului.

Psihologul, în schimb, se ocupă de evaluarea psihologică (evaluarea nivelului de dezvoltare a inteligenței, identificarea severității unor disfuncții cognitive, evaluarea dezvoltării emoționale, a personalității etc.) și de consilierea cu scop profilactic și terapeutic. De asemenea, realizează diverse intervenții psihoterapeutice, cu tehnici adaptate disfuncțiilor (emoționale, cognitiv-comportamentale) și vârstei.

Demersul terapeutic se stabilește și se realizează în echipă: medic psihiatru, psiholog, psihoterapeut și, nu în ultimul rând, părinții copilului în cauză. Pe durata terapiei, comunicarea medic-psiholog este permanentă, cele două specialități fiind complementare.

Tipuri de psihoterapie

Există mai multe tipuri de abordări în psihoterapie: psihoterapia psihodinamică, comportamentală, cognitiv sau cognitiv-comportamentală. Unele tehnici terapeutice, așa cum este și terapia prin joc, adresată copiilor, utilizează jocurile, dactilopictura, desenul sau marionetele, cu scopul eliberării fanteziilor și lumii interioare a copilului, diminuării temerilor.

Terapia comportamentală se axează pe promovarea comportamentelor adaptative prosociale și pe diminuarea comportamentelor greșite. Terapia cognitivă folosește tehnici structurate care țintesc modificarea procesului cognitiv al copilului prin schimbarea comportamentului și afectelor.

Terapia cognitiv-comportamentală, fie ea de grup, fie individuală, este cea mai folosită metodă terapeutică, în special în cazul copiilor de peste nouă ani care pot vorbi despre propriile probleme.

În terapia familiei sunt utilizate tehnici bazate pe limbaj (redefinirea comportamentului), tehnici expresive (sculptura familiei, jocul de rol genograma, terapia de familie comunicatională). Abordarea familială, ca un sistem, determină modificări asupra întregii familii.