Articol realizat cu sprijinul Dr. RODICA - AUGUSTA URZICEANU, medic primar neurologie - psihiatrie pediatrică, Centrul de Psihiatrie și Psihoterapie MindCare
Există perioade optime și propice pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor/adolescenților prin activități stimulative, ratarea acestor momente putând avea consecințe ireparabile. Iar dacă părinții identifică vreo problemă în comportamentul lor, este important să-i ducă pe cei mici la psihiatru și/sau la psiholog cât mai curând.
Creșterea copiilor (dezvoltarea somatică) este în strânsă legătură cu buna funcționare neuropsihică. Așa se explică faptul că tulburările psihice sunt adesea însoțite de tulburări somatice. Pe de altă parte, diversele afecțiuni somatice, unele chiar banale, se pot asocia cu încetiniri sau cu opriri ale dezvoltării psihice a copilului și chiar cu pierderea unor achiziții în plan psihic. Din acest motiv, este bine ca prima consultație pentru acest gen de probleme să fie realizată de medicul psihiatru/neuropsihiatru, care poate solicita și investigațiile specifice – printre care EEG, RMN, ORL, testare genetică, testare endocrinologică etc. – pentru stabilirea diagnosticului. Pentru a întregi tabloul de ansamblu, medicul psihiatru solicită și evaluare psihologică. Examenul psihologic este complex și are în vedere acumularea de date necesare înțelegerii copilului, pentru a putea formula un diagnostic.
Semnale de alarmă
Este foarte important ca părinții să cunoască particularitățile fiecărei etape de vârstă, astfel încât să interpreteze corect manifestările copilului și să poată răspunde nevoilor acestuia. Principalele probleme pentru care ar trebui să ceară ajutor specializat sunt:
- întârzierile în dezvoltarea psihomotorie și a limbajului;
- tulburările somnului (dificultăți la adormire, somn agitat, insuficient, coșmaruri repetate), tulburările alimentare (anorexie);
- comportamentele hiperactive, impulsive, agresive, opoziționiste, provocatoare, crizele de furie (declanșate de contrarieri minore), jocul solitar, lipsa interesului față de mediu;
- dificultățile în concentrarea și în menținerea atenției, în asimilarea deprinderilor școlare, cefalee, mișcări involuntare;
- starea de tristețe prelungită, fricile, plânsul aparent nemotivat;
- accidentele sfincteriene diurne/ nocturne (după ce controlul sfincterian a fost achiziționat).
La psihiatru sau la psiholog?
Adesea, apar neclarități în privința rolului jucat de cei doi specialiști implicați în tratament: medicul psihiatru și psihoterapeutul. Psihiatrul cercetează și depistează cauzele manifestărilor, formulează diagnosticul și stabilește un plan terapeutic, care include medicația specifică și recomandările în ceea ce privește celelalte intervenții terapeutice care vizează copilul și, implicit, familia acestuia. De asemenea, medicul formulează și prognosticul, adică acele previziuni privind felul cum va decurge starea pacientului.
Psihologul, în schimb, se ocupă de evaluarea psihologică (evaluarea nivelului de dezvoltare a inteligenței, identificarea severității unor disfuncții cognitive, evaluarea dezvoltării emoționale, a personalității etc.) și de consilierea cu scop profilactic și terapeutic. De asemenea, realizează diverse intervenții psihoterapeutice, cu tehnici adaptate disfuncțiilor (emoționale, cognitiv-comportamentale) și vârstei.
Demersul terapeutic se stabilește și se realizează în echipă: medic psihiatru, psiholog, psihoterapeut și, nu în ultimul rând, părinții copilului în cauză. Pe durata terapiei, comunicarea medic-psiholog este permanentă, cele două specialități fiind complementare.
Cum decurge consultația psihiatrică
O ședință la medicul psihiatru include interviul cu părinții/aparținătorii, în urma căreia se face anamneza, observarea/examinarea copilului și recomandarea unor investigații, dacă acestea sunt necesare pentru clarificarea diagnosticului și/sau pentru stabilirea existenței unor comorbidități. Adesea, o singură consultație este insuficientă pentru stabilirea diagnosticului. Tratamentul nu implică întotdeauna administrarea de medicamente. Iar atunci când este nevoie și de medicamente, acest tip de tratament este completat cu psihoterapie pe termen scurt, cu scopul identificării problemei primare, a comportamentelor care mențin tulburarea, și, ulterior, cu cel al schimbării comportamentelor nocive.
După începerea tratamentului, copilul/adolescentul este necesar să fie adus periodic la control.
Tipuri de psihoterapie
Există mai multe tipuri de abordări în psihoterapie: psihoterapia psihodinamică, comportamentală, cognitiv sau cognitiv-comportamentală. Unele tehnici terapeutice, așa cum este și terapia prin joc, adresată copiilor, utilizează jocurile, dactilopictura, desenul sau marionetele, cu scopul eliberării fanteziilor și lumii interioare a copilului, diminuării temerilor.
Terapia comportamentală se axează pe promovarea comportamentelor adaptative prosociale și pe diminuarea comportamentelor greșite. Terapia cognitivă folosește tehnici structurate care țintesc modificarea procesului cognitiv al copilului prin schimbarea comportamentului și afectelor.
Terapia cognitiv-comportamentală, fie ea de grup, fie individuală, este cea mai folosită metodă terapeutică, în special în cazul copiilor de peste nouă ani care pot vorbi despre propriile probleme.
În terapia familiei sunt utilizate tehnici bazate pe limbaj (redefinirea comportamentului), tehnici expresive (sculptura familiei, jocul de rol genograma, terapia de familie comunicatională). Abordarea familială, ca un sistem, determină modificări asupra întregii familii.
