Tulburare obsesiv-compulsivă

Cauze

Cauzele exacte ale apariției acestei tulburări nu sunt cunoscute în momentul de față. Se presupune că afecțiunea este rezultatul interacțiunii dintre factori biologici, psihologici și factori externi.

Factorii biologici includ:

• dereglări între conexiunile dintre neuroni;
• afectarea anumitor substanțe care transmit informațiile la nivel cerebral (în special serotonina);
• inflamațiile;
• moștenirea genetică.

Factorii psihologici se referă la anumite moduri de gândire și învățare.

Factorii externi cuprind:

• evenimente dificile de viață;
• anumite infecții (exemplu: o anumită infecție cu streptococ poate genera simptomatologie similară la copii).

Factori de risc

Cercetările extinse au identificat mai mulți factori de risc pentru dezvoltarea tulburării obsesiv-compulsive, corelați cu date demografice, teren și temperament, factori de mediu și alte afecțiuni psihiatrice.

Cei mai semnificativi factori de risc s-au dovedit a fi:

• perioada de adolescență târzie;
• evenimentele de viață stresante sau traumatizante;
• lipsa unui loc de muncă (în special în cazul femeilor);
• consumul de alcool și droguri recreaționale;
• anumite afecțiuni mentale, pe care medicul psihiatru va încerca să le identifice în timpul evaluării de specialitate.

Simptome

Din cauza stigmatizării, durează în medie opt ani de la debutul bolii până când pacientul se adresează unui profesionist. Debutul este de obicei treptat, rar se întâmplă să se instaleze brusc, și este caracterizat prin apariția obsesiilor și/ sau compulsiilor.

În psihiatrie, noțiunea de „obsesie” sau „gând obsesiv” este diferită de ceea ce înțelegem în limbajul cotidian și se referă la niște elemente intruzive sub formă de gânduri, imagini sau impulsuri, pe care pacientul le recunoaște ca fiind în contrast cu felul său de a fi sau principiile sale morale, care sunt repetitive și persistente, neplăcute și involuntare, provocând disconfort sau o tensiune psihică importantă. Individul încearcă să le ignore, să le suprime sau să le neutralizeze prin anumite comportamente sau gânduri (compulsii).

Cele mai frecvente obsesii sunt:

• frica de contaminare/ murdărire;
• îndoieli persistente (legate de închiderea ușii, a aragazului, a apei etc.);
• gânduri/ imagini violente sau cu conținut sexual;
• frica de a face rău cuiva (accident cu mașina, înjunghiere etc.);
• legate de simetrie (disconfort dacă lucrurile nu sunt aranjate simetric);
• religioase/ spirituale (dubitații repetitive legate de „bine și rău”);
• superstiții (numere sau culori norocoase);

Compulsiile sau ritualurile sunt comportamente repetitive sau acte mentale pe care individul se simte constrâns să le efectueze ca răspuns la o obsesie sau conform unor reguli rigide. Aceste acțiuni sunt îndeplinite pentru a reduce disconfortul creat de o obsesie și pentru a preveni un eveniment temut, dar sunt în mod evident excesive sau necorelate realistic cu îngrijorarea, lucru de care este conștient și pacientul.

Cele mai frecvente compulsii sunt:

• spălatul excesiv/ curățenia;
• verificările repetate;
• gânduri/ acțiuni repetitive de neutralizare a unui alt gând;
• ordonare/ rearanjare;
• compulsii religioase (rugat excesiv, penitențe excesive);
• număratul în gând, evitarea anumitor numere etc.

Spectrul de simptome este mult mai larg, însă ceea ce le definește pe toate este impactul asupra calității vieții și funcționalității pacientului și faptul că sunt consumatoare de timp (minimum o oră/ zi).

Severitatea simptomelor variază de la un disconfort minim până la incapacitatea de a funcționa zilnic, iar capacitatea individului de a conștientiza caracterul anormal al acestora este la rândul ei variabilă. De multe ori, există tendința de a evita situațiile sau contextele care declanșează simptomele.

O mențiune importantă este aceea că tulburarea obsesiv-compulsivă trebuie diferențiată de tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă. Aceasta poate fi un teren favorizant pentru apariția primei, dar reprezintă o cu totul altă entitate, cu trăsături specifice:

• este o structură de personalitate anormală;
• este caracterizată prin: preocupare pentru detalii, perfecționism, dedicare excesivă pentru muncă, scrupulozitate, rigiditate și inflexibilitate, colecționarism, refuzul de a delega sarcini, cheltuieli restrictive și încăpățânare.

Este important de menționat că riscul de sinucidere asociat cu tulburarea obsesiv-compulsivă este crescut, tentativele de suicid fiind raportate la 25% dintre pacienți.

Diagnosticare

Diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă este stabilit de medicul specialist psihiatru. Nu există analize de laborator sau investigații imagistice care să confirme diagnosticul, dar specialistul în sănătate mentală va ști ce întrebări să adreseze și ce elemente să urmărească pentru a fi sigur că pacientul primește un diagnostic adecvat și beneficiază de un tratament optim.

Dacă se recomandă investigații suplimentare, rolul lor este de a exclude anumite boli organice care pot evolua cu simptome asemănătoare celor din tulburarea obsesiv-compulsivă.

Consultul psihiatric este frecvent însoțit de o evaluare psihologică în care se vor aplica anumite scale, specifice pentru această tulburare, pentru susținerea diagnosticului, stabilirea severității bolii și a progresului obținut sub tratament.

Cel mai frecvent se utilizează „Yale-Brown Obsessive Compulsive Scale (Y-BOCS)”, dar există mult mai multe instrumente de acest gen care pot fi utilizate:

• Inventarul Padua (Padua Inventory – PI);
• Inventarul de obsesii și compulsii al lui Foa (Foa ObsessiveCompulsive Inventory);
• Inventarul Penn de Scrupulozitate (Penn Inventory of Scrupulosity – PIOS);
• Chestionarul interpretării responsabilității (Responsibility Interpretations Questionnaire –RIQ);
• Scala atitudinii de responsabilitate (Responsibility Attitude Scale – RAS).

De asemenea, este posibil ca psihiatrul să solicite și o evaluare neurologică deoarece anumite afecțiuni neurologice se pot asocia cu tulburarea obsesiv-compulsivă.

Tratament

Evoluția tulburării obsesiv-compulsive sub tratament este variabilă, nu se poate vorbi de vindecare, ci doar de remisiune/ ameliorare.

Cea mai obișnuită abordare asociază psihoterapia cognitiv-comportamentală și tratamentul medicamentos, respectiv un anumit tip de antidepresive, numite inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei. De obicei, durează aproximativ trei luni până când medicamentele încep să-și facă efectul. Dacă nu se obține un rezultat adecvat, se asociază frecvent alte medicamente, numite antipsihotice.

Există și alte medicamente în studiu pentru îmbunătățirea vieții pacienților care suferă de această tulburare, dar necesită analiză suplimentară.

În afară de medicamente, anumite proceduri, inclusiv chirurgicale, au o oarecare eficiență, dar se aplică doar în cazul formelor severe și invalidante. De asemenea, stimularea cerebrală profundă cu electrozi implantați în anumite zone ale creierului poate ajuta pacienții care sunt profund afectați de această afecțiune.

Prevenție

Nu există o formulă „magică” utilă în prevenția tulburării obsesiv-compulsive. Regulile generale de psihoigienă se aplică și în acest caz, ca în toate afecțiunile psihiatrice. În plus, dacă aveți antecedente în familie sau simptome sugestive pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, este recomandat să vă adresați unui specialist în domeniu, care vă va ghida în evaluarea și tratamentul de specialitate.