Într-o lume tot mai dominată de material, în care goana după „a avea” devine acaparantă, trebuie să ne oferim, din când în când, șansa de a privi dincolo de tiparele consacrate. Să ne luăm, deci, răgazul și disponibilitatea de a ne pune întrebări despre nevoile noastre care nu țin de consumabil. Iar data aceasta, să facem exercițiul de introspecție vizând o perspectivă idealistă.
Există tot atâtea feluri de lumi câte feluri de a percepe lumea. De altfel, noi ne naștem cu tendința naturală de a percepe lumea exterioară ca fiind mai mult decât ceea ce ne pot transmite cele cinci simțuri ale noastre. Într-un fel, așa se petrec lucrurile și în mintea unui optimist sau a unui idealist. Iar dacă optimistul doar privește lucrurile printr-o lentilă roz, idealistul le și urcă pe un piedestal prin încrederea pe care le-o oferă.
Cine sunt idealiștii?
Dând paginile în urmă pentru a afl a mai multe despre idealism, descoperim un curent fi lozofi c ce pune în opoziție spiritul și materia în grade diferite, până la negarea absolută a tot ceea ce este material. Iar persoanele care aderă la această perspectivă asupra lumii fac parte din categoria idealiștilor.
Însă ne naștem astfel sau devenim idealiști prin educație? Ambele variante sunt posibile și se potențează reciproc. Simplifi când lucrurile, am putea spune că lumea idealiștilor se împarte între copiii mici – cu gândirea magică proprie primilor de dezvoltare cognitivă – și copiii mari – naivii, cum le-ar spune pragmaticii pursânge – care au o viziune aparte asupra lumii, prin care chiar și imposibilul poate deveni posibil.
De altfel, forma de idealism pe care o trăiesc intens copiii este captată de societate, de mediul cultural printr-o educație cu o astfel de viziune asupra lumii. În acest fel se poate explica, de altfel, și amploarea fenomenului religios și a credințelor supranaturale și paranormale la specia noastră. În limbajul din prezent însă, ne referim la idealist ca la o persoană care are un țel, un vis, ceva ce dă sens existenței sale.
Materie sau spirit?
A existat dintotdeauna o contradicție, un fel de război între cele două aspecte: materia și spiritul, palpabilul și nepalpabilul. Adevărul este, însă, că cele două nu se exclud neapărat, ci, dimpotrivă, au fost create pentru a coexista în armonie.
De altfel, materialismul prezent în societatea noastră în mod pregnant vine tocmai pe fondul relației defectuoase care a apărut între materie și spirit, exprimată printr-o lipsă de moralitate a celor care au o asemenea raportare la materie. Cu alte cuvinte, nu este neapărat rău să fi i bogat, ci rău este să trăiești doar pentru a fi bogat, adică pentru a avea bani și bunuri materiale.
Idealismul, evadare din cotidian
De unde au idealiștii încredere și acea dorință, deschidere pentru a vedea lumea cu o privire ascendentă, dându-i o aură de ideal? O posibilă explicație pentru nevoia noastră de idealism pornește de la faptul că realitatea fără un ideal este searbădă și greu de suportat, își pierde din noimă, iar noi nu mai putem găsi bucuria autentică trăind o asemenea viață. De aceea, avem nevoie să aducem printre realitățile de zi cu zi, cu greutățile lor, visuri la care să visăm și idealuri la care să țintim mereu. Accesând un substrat mai profund al fi rii umane, am putea găsi și alte explicații pentru aspirațiile noastre spre ideal, spre perfecțiune. De pildă, din perspectivă creștină, tânjim după paradisul pierdut și astfel, prin idealism, ne hrănim atracția și dorul pentru acea lume. Oricum ar fi, optim și sănătos este să păstrăm calea de mijloc, să găsim modalitățile prin care să îmbinăm idealismul cu pragmatismul.
Iubirea și idealizarea
Oare îi idealizăm pe ceilalți din iubire, este idealismul o formă de iubire sau doar o refl ecție narcisistă a propriului eu? Putem iubi doar ceea ce idealizăm, căci avem înclinația inconștientă de a-l supraevalua pe celălalt datorită narcisismului propriu, spun specialiștii. Mai mult, îndrăgostitul va încerca mereu într-o primă fază să contopească imaginea supraestimată a sinelui său cu obiectul învestirii amoroase. Totodată, această idealizare poate fi un transfer de la relația cu un părinte foarte iubit în copilărie. Iar iubirea se menține atâta timp cât cei doi parteneri păstrează unul față de celălalt o formă de idealizare. Din momentul în care dispare această „vrajă”, iubirea se destramă.
Desigur că dacă idealizarea se produce fără legătură cu realitatea, desvrăjirea este ca o trezire dintr-un vis și partenerul iluzionat poate trăi o decepție majoră. Dar maturizarea emoțională – dacă lipsa legăturii cu realitatea a fost cauzată de imaturitate – este un drum cu multe asperități, știe fi ecare dintre noi.
Idealismul: vulnerabilitate sau putere?
Scepticii și raționalii ar putea spune despre idealism că este o iluzie și, asemenea oricărei alte iluzii, ne poate ajuta într-un mod limitat să facem față vicisitudinilor vieții. Totuși, această amăgire nu aduce doar o falsă explicație asupra realității, ci și un confort psihologic temporar, ajutându-ne să ne colorăm viața și să visăm, să sperăm. În relația cu ceilalți, putem practica idealismul, idealizarea conștientă și generoasă a celorlalți, cu obiectivul de a-i ajuta să-și depășească limitele. Căci, este dovedit, așa cum susținea psihiatrul austriac Viktor Frankl, cu cât îi vom privi pe ceilalți ca pe versiuni mai bune ale lor, cu atât mai mari sunt șansele ca ei să devină aceste versiuni.
Articol publicat în revista InfoLife nr. 94, realizat împreună cu psihologul clinician Ruxandra Sersa, psihoterapeut de orientare psihanalitică în cadrul MindCare.
