— Domnule profesor, datorită vastei dvs. experiențe, cu siguranță aveți o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă medicina în România.
Sunt în această meserie de peste 40 de ani și, pe de o parte, am fost martor al progresului extraordinar în investigații și metode de tratament. Pe de altă parte, s-a pierdut foarte mult simțul clinic. Înainte, a pune un diagnostic însemna să fii un fel de detectiv. Să stai de vorbă cu pacientul, să-l examinezi și să-ți creezi în minte, pe baza experienței și a ceea ce ai citit, o idee de diagnostic. Apoi să ceri paraclinicului să-ți confirme sau să-ți infirme acest diagnostic. Acum situația este invers. Solicităm o multitudine de examinări paraclinice și facem un fel de puzzle în care încercăm să vedem ce se potrivește. Mai există o schimbare ma - joră în medicină. În România, înainte de ’89, era sistemul paternalist. Medicul era un fel de zeu care știa orice răspuns și nu exista o discuție cu paci - entul. I se impunea o anu - mită procedură terapeutică și acesta o accepta sau pleca. Schimbarea majoră a fost în momentul în care pacientul a devenit partener cu medicul. În care discută și stabilesc îm - preună. A fost una din marile noastre surprize, a celor care am lucrat și într-un sistem, și în celălalt. Când am mers în Occident, am văzut acest mod de a aborda situația. Și sistemul medical privat face în mod deosebit acest lucru. O altă mare diferență este că, înainte de ’89, mediul rural era acoperit cu medici. Peste tot, fără discuție. La ora actuală este incredibil cât de scăzut este nivelul de asistență medicală la sate. Sunt zone în - tregi în care nu există, pe zeci de kilometri, niciun medic. Și eu mi-am început activitatea ca medic în mediul rural. Așa erai obligat.
— Povestiți-ne, vă rog, cum ați ales această profesie?
Întotdeauna mi-am dorit să fiu medic, rupând o tradiție de familie unde toți sunt juriști. Deși am făcut liceu real, profil de matematică-fizică, și toată lumea mă vedea inginer sau ceva în domeniu, mi-am dorit cu tărie să ajung medic toată viața. A fost pasiunea mea. De aici a plecat totul, de la dorința de a fi medic. Atunci când am intrat la medicină, mă visam internist. Consideram că singura medi - cină adevărată este medicina internă. Dar am avut șansa să fac practica din anul întâi în clinica prof. Ioan Juvara, unul dintre cei mai mari chirurgi pe care i-a avut România. Și atunci am văzut ce înseam - nă marea chirurgie și un adevărat doctor. Prof. Juvara era o fire enciclopedică. Știa medicină la un nivel extraor - dinar, iar raportul de gardă la domnia sa, la care noi, stu - denții, trebuia să participăm, era un fel de examen.
— Cum au fost începuturile dvs. profesionale?
Curajul meu profesional a plecat de la prima parte a activității, după ce am terminat facultatea. Șansa sau neșansa a fost să aleg singurul spital existent pe listă, în județul Vâlcea. Pe atunci erau circumscripții medicale. Surpriza imensă, când am ajuns acolo, a fost să constat că acel spital avea maternitate, secție de pediatrie, secție de adulți, stație de salvare, 12 dispensare în subordine. Am aflat că sunt singurul medic și directorul spitalului. Am făcut de la laborator, pe care l-am înființat, la obstetri - că. Plus că am fost nevoit să în - văț medicină, practic a fost mai mult decât o facultate. Pentru că aveam de la cardiaci la probleme renale, de la nașteri la copii, intoxicații, accidente. Am stat acolo cinci ani și am rezistat fără niciun accident.
— De ce ați ales specialitatea de obstetrică-ginecologie?
Specialitatea a fost o întâmplare, pentru că pe vremea aceea nu prea puteai să alegi. Specialitatea de obstetrică-ginecologie era, însă, ultima pe care mi-aș fi dorit-o. Pe vremea aceea, examenele de admitere în secundariat, rezidențiat, cum îi zice acum, erau extrem de dure. În acel moment visam să intru în învățământ. Pentru că erai obligat să fii tot timpul cu un pas înainte. Lucrasem în provincie și văzusem multă autosuficiență la doctorii de acolo. Problema era că în învățământ se intra greu. Funcționa perfect sistemul de pile și atunci, ca și acum. Ca să te înscrii la rezi - dențiat era destul de simplu, ca să aplici la învăță - mânt îți trebuia avizul partidu - lui, oamenilor muncii, secu - rității... zece avize. Când au apărut niște locuri la Univer - sitatea de Medicină și Farmacie, erau numai două posturi de obstetrică-ginecologie și restul de medicină internă. Șansa mea a fost enormă. Am intrat la Spitalul Brâncovenesc, care era una dintre unitățile de elită ale Bucureștiului.
— Privind în urmă, considerați că viața dvs. profesională ar fi luat o altă turnură dacă nu ați fi virat spre obstetrică-ginecologie?
Când am ales obstetrică-ginecologie, m-am gândit și la un alt aspect, fără să-mi dau seama că acolo era talentul meu. M-am gândit că obstetrică-ginecologie poți să faci bine și fără să fii un chirurg excepțional. Culmea a fost că toată turnura vieții mele profesionale a fost orientată mai mult pe partea de chirurgie. Am făcut multă chirurgie oncologică. M-a pasionat să fac chirurgie. Mi-am dorit să fac chirurgie, poate și dintr-o nuanță de orgoliu. Pentru că mi s-a părut că acțiunea medicului este mult mai directă. Un pacient care iese dintr-un serviciu de chirurgie zice „m-a vindecat”, un pacient care iese dintr-un serviciu medical, chiar dacă acela este excepțional și medicii au făcut lucruri formidabile, zice „m-am vindecat”. Este o diferență de nuanță.
— Cum ar trebui să fie o bună relație medic-pacient?
Singura soluție este să fie bazată pe încredere reciprocă. Altfel, lucrurile nu vor merge bine niciodată. Încrederea reciprocă se câștigă prin a-i explica foarte clar pacientului despre ce este vorba. Expui și riscuri, și beneficii. Eu am trăit epoca în care pacienților care aveau cancer nu li se spunea diagnosticul și a fost o mare greșeală. În schimb, pacientul trebuie să spună adevărul. Întotdeauna le explicam pacientelor mele: „dacă mă mințiți, o faceți pe pielea dumneavoastră și vă va costa”. Meseria aceasta este foarte dificilă. Pentru că trebuie să ai empatie. Trebuie să înțelegi omul – persoana care este suferindă are automat un complex de inferioritate. Medicul nu trebuie să se manifeste ca o ființă superioară. Întotdeauna am detestat varianta în care pacientului i se spune: „Sigur va fi bine!”, „Dacă veneai cu două zile mai devreme era perfect!” sau „Mai ai de trăit trei luni.”
— S-a schimbat în timp această relație?
Da. De la perioada semi-paternalistă, în care nu vorbeai prea mult cu pacientul, s-a ajuns la situația în care se discută, dar acum există și o parte negativă a lucrurilor și pleacă de la așa-zisa informare. Pacientul citește „doctorul” Google și de aici apar multe situații dificile pentru relația de încredere între pacient și medic. Cineva a făcut un studiu asupra limbajului medical și a ajuns la concluzia că un doctor care vorbește corect limbajul medical înseamnă că și-a însușit o altă limbă în proporție de 90%. Toată lumea zice: „Mă doare capul”. Noi spunem cefalee și așa mai departe. Omul citește pe internet, dar nu întotdeauna pricepe sau poate interpreta ce citește. Când o pacientă îmi spunea „am citit pe internet”, îi răspundeam „da, am citit și eu, dar nu pe internet”.
— Medicul de mare succes este și cel mai bun?
Înainte de ’89, când erai medic într-un spital, principala ta preocupare era să fii cel mai tare profesional. Acum este să fii cel cu câștigul cel mai mare. Și asta e o chestie care are niște mici urmări. Nu e valabil numai pentru medicină. Este în general. La începuturile MedLife primeam o sinteză cu tot ce apărea pe internet despre acest domeniu. Și uneori era amuzant când vedeam adevărate bombe cu ceas. Catastrofe profesionale ultra-lăudate pe internet. Pentru că nu întotdeauna modalitatea de comunicare cu pacientul este egală cu nivelul profesional al medicului. Deci nu neapărat medicul de mare succes este și cel mai bun.
— Domnule profesor, ce se întâmplă astăzi cu tânăra generație?
Tânăra generație are un handicap major la ora actuală. Pentru că nu mai există mentori. Acum suntem fiecare pentru noi. Pentru că medicina se face individualist, fiecare cu pacienții lui. Eu îi înțeleg pe medicii tineri de ce le este mai comodă cezariana. Pentru că n-au văzut, n-au avut ocazia să facă altceva.
— Vorbiți-ne despre activitatea dvs. didactică, având în vedere că ați îndrumat generații de medici.
Am ținut cursuri, micro-cursuri live, cum era pe vremuri. Atunci când încă nu eram cadru de predare, aveam așa-zisele micro cursuri dimineața în care le prezentam studenților anumite aspecte de practică. Așa mi-am și început cariera didactică. M-am prezentat în prima zi și profesorul mi-a zis: „Bine că ai venit, mâine dimineață ții prezentația pelviană la studenți, ceilalți sunt plecați să culeagă porumb”. Așa era pe vremea aceea. Mai mergeam și la cules de porumb. Am lucrat cu multe generații de studenți și rezidenți. După părerea mea, mentoratul este extrem de important.
— Ați avut un rol important în dezvoltarea învățământului de ecografie obstetricală în România.
Așa este. Am pus bazele învățământului de ecografie obstetricală, alături de profesorul Florin Stamatian de la Cluj, cu care sunt prieten foarte bun. Noi am inițiat ideea competenței în ecografia obstetricală care este altceva decât ecografia obișnuită. De asemenea, am introdus medicina materno-fetală în România. A fost o adevărată luptă, pentru că lumea nu înțelegea despre ce este vorba. Este modalitatea de a privi și fătul ca pacient. Pentru că la ora actuală, mijloacele de investigație ne permit să știm multe despre făt și să acționăm într-un anume fel. Primele cursuri de medicină materno-fetală sunt realizate de mine. Din prima serie de studenți, unii sunt deja profesori și șefi de clinică. Mă mândresc cu câteva personalități în domeniu care mi-au fost cursanți. Mă mândresc iarăși cu o mulțime din cei care mi-au fost rezidenți. Sunt mari personalități, mulți chiar în MedLife. De altfel, eu i-am ales pe unii dintre medicii care lucrează acum în MedLife cu mare succes. Nu o să-i nominalizez, pentru că ar fi nedrept pentru unii.
— Ați luat o decizie dificilă în ultima perioadă?
Da. Am renunțat să mai operez. Enorm de dificilă. De 8 luni nu am mai făcut intervenții chirurgicale.
— Domnule profesor, ce simțiți?
Sala de operații este ca atunci când conduci cu viteză. Îți dă un fel de adrenalină. Nu-ți dai seama când trece timpul. Când intri în operație te rupi de lume, efectiv. E o senzație extraordinară, inclusiv de frică. Și de putere. Iar când rezolvi un caz dificil, satisfacția este enormă. Îmi lipsește groaznic pentru că, recunosc, m-a pasionat și mi-a plăcut. Am operat foarte mult. Am avut norocul ca într-o viață, într-o meserie cruntă, să îmi meargă bine pacientele, să nu am eșecuri majore și nicio reclamație. Este și o chestie de noroc, nu numai de profesionalism. Am renunțat din mai multe cauze. În primul rând, vârsta. Nu poți să ai aceeași performanță la orice vârstă. Chiar dacă am mai fost nevoit să vin la câte o mare urgență și s-o descurc, este altceva când vii din afară. E mai ușor, vezi altfel lucrurile. Interacțiunea cu omul este cel mai greu lucru și, mai ales, cu cel bolnav. Apoi implicarea. Pentru că oricât ai vrea să fii detașat, trăiești dramele și suferințele pacientului. Infarctul este boală profesională la doctori. Pentru că fără să vrei, te gândești noaptea la un pacient operat care ți se pare că nu merge bine. Știți de câte ori vii să te uiți cum arată pacientul pe fereastră, în terapie intensivă sau la monitor?Lumea nu știe chestiile astea. După o anumită vârstă, emoțiile excesive nu fac bine. Asta îi spuneam și unei paciente zilele acestea că nu mai operez, că am o vârstă și trebuie să mă opresc. Și m-am oprit. Într-adevăr, este foarte tonic atunci când sună telefonul și îmi dau seama că nu am o problemă. Pentru că toată viața, când suna telefonul era un moment de... groază. Iar telefonul meu nu a fost închis niciodată. Am dat indicații de oriunde, inclusiv din concediu.
— Cum este omul Dimitrie Pelinescu Onciul dincolo de halatul alb?
Am o căsătorie de 52 de ani. Este o satisfacție extraordinară. Suntem împreună de când eram studenți. Eu și soția mea chiar am fost colegi de grupă, iar primul nostru copil l-am făcut foarte târziu, la 28 de ani. Și pe al doilea la 32. Eram ocupați cu învățatul, aveam alte priorități. Avem doi băieți. Niciunul medic, ingineri amândoi. Unul este IT-ist în Germania. Cel de-al doilea, deși e inginer electronist, face cu totul altceva: advertising. Și am trei nepoți, doi în Germania, un nepot și o nepoată, și recent un nepot aici, la a cărui naștere am contribuit. Și pe băieții mei tot eu i-am ajutat să vină pe lume. Primul chiar acolo, la spitalul rural.
— Ce pasiuni aveți?
Acvaristica. Am acasă două acvarii spectaculoase, cu pești mai deosebiți. Eu prefer acvariul biotop, adică să imite mediul peștilor respectivi. Și mai sunt pasionat de tot ce ține de imagine. Am făcut fotografie și am mii de diapozitive. După aceea am trecut la camera video. Am văzut foarte multe locuri din lume prin lentila camerei. Și de aici a plecat una din pasiunile profesionale, care a fost ecografia.
Articol publicat în revista InfoLife nr. 95, ediția noiembrie 2021, și realizat împreună cu prof. dr. Dimitrie Pelinescu Onciul, medic primar obstetrică-ginecologie și doctor în științe medicale. Dl. prof. dr. este cofondator al învățământului de ecografie obstetricală și cel care a introdus pentru prima dată în România supraspecializarea în medicină materno-fetală. Din poziția de director, profesorul Pelinescu a coordonat activitatea primului și celui mai mare spital privat deschis de MedLife în 2007.
