Anticorpii anticardiolipinici sunt frecvent intalniti in serul pacientilor cu lupus eritematos sistemic, tromboze, trombocitopenii, in patologii infectiose, avorturi spontane recurente.
Cardiolipina este un fosfolipid anionic, absent de pe membrana celulara si constituie un element major al membranei interne mitocondriale.
Ac anti-cardiolipinici recunosc cardiolipina oxidata cat si alte fosfolipide anionice: fosfaditilserina, fosfaditilinozitozul.
Fosfolipidele anionice (fosfaditilserina) sunt localizate pe suprafata interna a membranei celulare, in timp ce fosfolipidele neutre (fosfaditilcolina) se gasesc pe suprafata externa.
Fosfolipidele membranare participa la procese celulare importante precum schimbul transmembranar de metaboliti. Complexele formate de fosfolipidele anionice si proteinele plasmatice endogene furnizeaza epitopi pentru autoanticorpii naturali.
Acesti autoanticorpi se numesc anticorpi anticardiolipinici cand sunt determinati prin imunodozare si implica fosfolipide anionice ca substrat.
Cel mai comun substrat fosfolipidic il reprezinta cardiolipina.
Majoritatea ac anticardiolipinici recunosc drept tinta antigenica beta2glicoproteina1, exprimata pe suprafata celulelor endoteliale si a trombocitelor.
Plasma indivizilor sanatosi contine concentratii scazute de autoanticorpi de tip IgG ce prezinta o afinitate moderata. Nivelul patologic al acestor autoanticorpi reflecta pierderea tolerantei si productia excesiva de autoanticorpi.
In sindromul antifosfolipidic se intanesc in majoritate Ac anticardiolipinici de tip IgG.
IgM se intalnesc destul de rar si aproape intotdeauna in asociere cu IgG. Doar prezenta IgM, este cel mai frecvent tranzitorie si asociata cu infectii sau anumite medicamente (antiepileptice).
IgA sunt intalniti rar si intotdeauna asociati cu IgG, cercetarea acestora prezinta deocamdata un interes scazut si nu este recunoscut drept un criteriu in diagnosticarea sindromului antifosfolipidic
Testele imunoenzimatice evidentiaza prezenta a doua tipuri de Ac. anticardiolipinici:
-
Ac. anti-cardiolipinici “adevarati”, acestia recunosc cardiolipina in absenta co-factorului proteic. Sunt intalniti in procesele infectioase, prezenta acestora fiind tranzitorie (< 12 saptamani);
-
Ac anti-cardiolipinici “dependenti”, acestia necesita prezenta unui cofactor plasmatic. Sunt prezenti in maladii autoimune, existenta acestora fiind de durata.
Testarea Ac anti-cardiolipinici este utila in diagnosticul sindromului antifosfolipidic la pacientii cu lupus sistemic eritematos, dar si in evaluarea prognosticului la paciente insarcinate cu istoric de avorturi recurente spontane.
Diagnosticul de laborator al sindromului antifosfolipidic include prezenta anticoagulantului lupic, a Ac anticardiolipinici IgG si IgM in titruri crescute (>40 GPL, >40MPL), sau a Ac anti-β2 glicoproteina-1de tip IgG\IgM.
Trebuie sa existe 2 determinari pozitive obtinute la un interval de minim 12 saptamani. Ac anticardiolipinici de tip IgA nu au fost inclusi in criteriile de diagnostic datorita lipsei de specificitate.
Ac anti-cardiolipinici se pot pozitiva tranzitional, fara a avea legatura cu sindromul antifosfolipidic in infectii bacteriene, virale, parazitoze. Se pot intalni la subiecti varstnici sanatosi (12-55%), in cancer, scleroza in placi, hipergamaglobulinemie.
In sindromul antifosfolipidic determinarea Ac anticardiolipinici au o sensibilitate de 87%, dar o specificitate de 54%.
In general, Ac anticardiolipinici sunt mai sensibili decat anticoagulantul lupic pentru detectarea sindromului antifosfolipidic. Cu toate acestea cel din urma este considerat a fi mai specific decat autoanticorpii anticardiolipinici.
Detectarea Ac fosfolipinici nu este influentata de tratamentul anticoagulant.
Imunodozarea ac fosfolipidici nu face distinctia intre autoanticorpi si anticorpii produsi ca raspuns la agentii infectiosi sau de starile trombotice, de aceea un singur rezultat pozitiv nu se accepta in diagnosticarea sindromului antifosfolipidic.
