dr. Vlad Stroescu
Acesta este un post personal si egoist. Dar tentativ sincer. Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antica a medicului e insa purtata de oameni obisnuiti, ceea ce ne conduce adesea pe buza prapastiei neintelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru ca medicul si pacientul sunt, contrar aparentelor, membri ai aceleiasi specii si vorbesc aceeasi limba. Noi, medicii, avem asadar doua posibilitati de salvare: fie devenim semizeii vindecatori reprezentati de mastile noastre, fie renuntam la masca. Cum, pentru mine, a doua solutie este mult mai realista, voi scrie aici ce imi place mai mult la meseria mea. Dar mai intai, o sa scriu repede care nu sunt motivele pentru care imi place. Iar despre motivele pentru care imi displace voi scrie alta data. Nu imi place psihiatria pentru fac mult bine sau pentru ca as fi in vreun alt fel un salvator eroic al omenirii. Multi dintre noi, la ora prea timpurie a alegerii viitorul, dam la facultatea de medicina aspirand la statutul de binefacator. Sa zicem ca in adolescenta asemenea vise sunt normale, dar, pe masura ce inaintezi in miezul problemei si al vietii, iti dai seama ca, atunci cand binele se intampla, asumarea intregului merit e in cel mai bun caz o iluzie. Ca sa nu mai vorbim cat de nepregatiti suntem sa ne asumam si raul care se intampla. Suntem cel mult deus ex machina, vehiculul prin care se face ceea ce se poate face. Suntem, pe scurt, profesionisti, nu apostoli. Sa ne intelegem: e un loc enorm de mai bine si sunt enorm de multe lucruri pe care putem si trebuie sa le facem. Insa sansele de succes apartin comunitatii, nu eroilor individuali, in lumea noastra in care deficitul acut e tocmai cel de simt civic si de comunitate. Exceptii exista si sunt semnificative, dar foarte rare. Nu imi e draga psihiatria datorita statutului social sau financiar pe care mi l-ar oferi. Nu am ipocrizia sa afirm ca mi-ar displacea sau as refuza asemenea avantaje. In vremea bunicilor mei, personajul monden cel mai important al lumii burgheze era ofiterul de armata, urmat indeaproape de medic. Decenii de compromisuri si incapacitatea noastra cronica de a comunica ne-au dat jos din invidiata pozitie sociala. Iar pedigree-ul nostru academic si stiintific, de care ne-am fi putut prevala candva, e astazi, eufemistic vorbind, ambivalent. Nu, titlul de medic nu-mi confera niciun statut, si nici eu nu am pretentia sa fiu mai mult decat strict ceea ce sunt. Ramane, desigur, un statut simbolic inca foarte pregnant. Prin natura meseriei, medicul are privilegiul de a se pune zilnic in situatii la care non-medicul nu poate sau nu vrea sa aiba acces. Chirurgul atinge cu mana lui organele interne. Urgentistul poate fi, el insusi, diferenta acuta dintre viata si moarte. Pe psihiatru ni-l imaginam adesea in prezenta nebuniei, a abisului naturii umane. (Si intr-adevar, o garda la spitalul de psihiatrie intrece uneori imaginatia, ceea ce nu e neaparat de bine.) Aceste privilegii, reflectate real sau imaginar de ochii societatii, ne inconjoara ca o aura si medicul insusi e intrucatva patruns sau convins de importanta sa.Dar daca e sa dam mastile jos, nu putem sa o facem cu jumatate de masura. Asa ca ma dezic bucuros si cu buna stiinta si de statutul meu simbolic. In fine, nu imi place psihiatria pentru ca mi-ar oferi o vedere asupra naturii ascunse a oamenilor, pentru simplul motiv ca psihiatria nu imi ofera asa asa ceva. Ceea ce imi ofera este insa ocazia de a asculta niste povesti de viata extraordinare. In psihiatrie, povestea este principalul instrument de lucru. Alte specialitati au analize de laborator si imagistica medicala, mie imi servesc cel mult ca diagnostic de excludere. Povestile nu sunt extraordinare in sensul exotic al delirului si deviantei, ci pentru ca sunt, toate, istorii ale rezilientei. De cele mai multe ori, nu am de-a face cu intamplari teribile si fapte eroice, ci cu mica lupta secreta in fata adversitatii pe care o ducem foarte multi dintre noi. Sunt povesti comune, daca vreti, chiar daca uimitor de diverse si nu mai putin dramatice. Dupa mine, aici este adevarata profunzime tulburatoare a naturii umane, in rezilienta ei, nu in psihologiile abisale. Si daca sunt povesti de zi cu zi, de ce ar fi psihiatria deosebita in vreun fel? Exista mai multe raspunsuri posibile. Unul dintre ele este asimetria relatiei cu pacientul. Pacientii nu imi sunt in prealabil prieteni, ci necunoscuti, ceea ce e important pentru ca eu nu fac parte inca din povestea lor. Perspectiva mea este de la inceput diferita. Toma dAquino spunea ca uneori, pentru a putea aprecia un prieten, trebuie sa il privesti de la distanta: cam asa e si cu psihiatria. Sigur, cu timpul, relatia se schimba, apare labirintul transferului/contratransferului (ca nu sunt psihanalist nu inseamna ca sunt scutit), dar pana la capat datoria mea va fi sa-mi pastrez, pe cat pot, viziunea de ansamblu. Mai mult, interesul meu nu poate fi unul estetic, ci in mod obligatoriu altruist. Nu ca ma pretind o persoana altruista as face eroarea fundamentala de atribuire, ci profesia mea ma obliga la un comportament altruist, ea avand ca obiect interesul si binele celui din fata mea. Nu citesc o carte, ci stau de vorba cu un om in suferinta. Tocmai de aceea, povestile pe care le aud, ca psihiatru, sunt infinit mai pretioase decat orice carte as citi. Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relatiei mele cu pacientul, e insa comun povestilor din carti si celor din viata: imi extind trairea si experientele dincolo de granitele inguste ale propriei mele vieti. Pentru ca sunt psihiatru, viata mea e mai bogata. Si asta este motivul, egocentric si egoist, pentru care iubesc psihiatria. Este un dar in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca nu am niciun merit ca sa il primesc si, daca nu ma simt vinovat pentru el, trebuie sa ma simt mereu recunoscator. Si daca am scris toata insemnarea de fata e pentru ca, pana la urma, nu cred ca acest privilegiu trebuie sa-i apartina exclusiv psihiatriei sau domeniilor conexe. Cred ca tine de un mod de a asculta lumea din jur ce poate apartine si servi oricui. Pe mine, ma obliga meseria sa fiu interesat, si ma mai obliga sa clasific tot ce vad in sisteme voit reductioniste, fara de care nu as putea sa fac nimic in afara de ascultat. Imaginati-va ce orizonturi ni s-ar deschide daca pastra interesul asta mereu, nu doar la serviciu, dincolo de obligatii si etichete.
