Locuiesc in aceeasi veche mahala din centrul Bucurestilor in care am copilarit. (Centrul a fost multa vreme o notiune pur geografica in capitala). Cand eram mic, aici erau doar case si vecini si copii care bateau mingea chiar si pe strada. Demolarile comuniste n-au apucat sa ajunga in mahalaua mea, scapata de soarta cartierului Uranus. In ultimii 15 ani, odata cu cresterea valorii terenului, jumatate din ea a fost insa rasa de pe fata pamantului si in locul caselor negustoresti antebelice (unele, monumente istorice) s-au construit imobile de birouri si apartamente in stilul p+x. Se pregateste si cealalta jumatate. Matache e doar un instantaneu oarecare din masacrul arhitectonic in plina desfasurare din orasul meu.
Chiar acum, la doi pasi de unde stau, in locul unei cladiri care-si astepta demult clasificarea cand a fost daramata anul trecut in practic 5 minute, e un santier enorm, care umple cu muzica lui concreta fiecare minut din vietile noastre domestice, inclusiv sambata si duminica, dimineata in zori si seara tarziu. Poate ca mai exista mierle prin cartier, care sa cante primavara, dar n-am de unde sa stiu. Oricum, in timpul zilei toate stradutele sunt astupate de o coloana statica si ramificata de masini. Cate doua randuri parcate pe fiecare parte, si un rand central de masini in pseudo-miscare, la orele de varf. Sunt aproape de cateva parcuri, am ajunge repede pe jos la un loc de joaca. Dar o plimbare cu copilul meu mic e un act de bravura inconstienta. In cartier exista si doua scoli: in fiecare dimineata si dupa amiaza copiii care nu au privilegiul de a fi transportati in SUV-uri fac slalom printre SUV-urile celorlati copii si ale celor care vin la serviciu in zona, precum si printre masinile parcate pe tot trotuar. Claxoane si injuraturi se aseaza in contrapunct peste zgomotele santierului, si totul e imbaiat in fumul de esapament al celei mai poluate capitale europene. Copiii, parintii, persoanele cu disabilitati, cei cativa biciclisti, se descurca cum pot. Unii dintre ei raman claustrati in bulele de tacere termopanizata ale propriilor domicilii. Legea celui mai puternic bate oricand legile civice. Suntem un oras in care nu e politicos sa zambesti. Cel mai bine e sa mergi pe strada incruntat, descurajand orice interactiune. Zambetele dau de banuit. Oare ce-o vrea asta de la mine? Cel mai bine e sa evit contactul vizual. Vrea sa ma intrebe ceva? Daca ma prefac ca nu il vad, dispare. Sigur vrea bani sau imi vrea raul. O doza sanatoasa de suspiciune e mai prudenta. La urma urmelor, in decorul general al agresiunii si insingurarii, nu trebuie sa fac nota discordanta. Trebuie sa par si eu puternic, chiar daca nu sunt. Sa ma confund cu masca mea. Chiar daca ma tem. Nu de ceva anume, desi griji sunt destule, ci de un pericol vag, asa, ca si cand merg printr-o jungla si un animal salbatic, cu dinti si gheare, ar putea sa-mi sara in spate. (Daca nu e limpede, textul asta nu e despre mine. Sau nu e numai despre mine.)
