And I would find my self and not an image. That is our modern hope [...] Asa spera W.B.Yeats in 1918 (Per Amica Silentiae Lunae). Aproape un secol mai tarziu, obiectul acestor sperante pare mai indepartat ca oricand. Traim in lumea lui Baudrillard, in care imaginea e mai presus de original, in care omul nu exista daca nu este hiper-real, daca nu se ridica deasupra, precum romanii care au talent in show-uri TV. Simulacres et simulations(1981) incepe cu un pseudo-citat: Simulacrul nu este ceva ce ascunde adevarul; este adevarul care ascunde faptul ca nu exista. Nu stiu daca acest citat, el insusi un simulacru (Baudrillard, dupa ce il inventeaza, il atribuie Ecleziastului) are valoare de adevar, ceea ce stiu este ca el e una dintre marile angoase ale omului contemporan. Frica de non-existenta e mult mai vasta decat frica de moarte. Moartea se va manifesta intr-un singur moment al vietii noastre, pe cand incertitudinea propriei noastre identitati rezida in toate momentele vietii. Probabil mai mult ca oricand in istorie, ne ajutam de masti ca sa simulam o identitate. Nu mai e alegerea noastra, trebuie sa o facem. Dintotdeauna omul a jucat roluri, dar astazi ne chinuie diferenta dintre rolul nostru si ceea ce suntem, daca suntem ceva. La serviciu, trebuie sa fim increzatori, trebuie sa avem o buna stima de sine, ca sa ne convingem sefii ca suntem valorosi. In general, trebuie sa avem o gandire pozitiva, ca sa ne exorcizam angoasele. Pariul lui Pascal se aplica acum nu doar credintei in viata postuma, ci si credintei in viata actuala, in noi insine. Asa ca ne prefacem cu sarg ca credem in noi, dorindu-ne ca la un moment dat sa credem in propria prefacatorie. Lucru care nu se intampla niciodata: pana la capat, undeva, mai in adanc sau mai la suprafata, musteste teama ca suma noastra este zero si ca cineva (eventual noi insine), candva, isi va da seama si ne va demasca. Nici macar pe realitatea solida a propriilor noastre corpuri nu mai putem conta. Nu conteaza care este starea de sanatate reala, la cateva clickuri distanta, pe internet, ne asteapta realitatea paralela in care o boala nenumita si incurabila ne macina pe dinauntru. Intre noi si corp se interpune intelectul, dar intelectul nu e facut sa administreze corpul. Cand toate semnalele corpului sunt inconstiente, intelectul, tinut in intuneric, devine suspicios. Nimic nu e mai rau decat aceasta obscuritate somatica, atat de aproape de angoasa non-existentei, non-identitatii, si atunci inventam scenarii de boala, pentru ca macar ele au un sens, fie el si rau-prevestitor. Ne mai ramane nostalgia vremurilor mai simple, a Craciunul copilariei. Nostalgia falsifica si ea, dar asta conteaza mai putin atata timp cat ne ofera reperul unei Ere de Aur, al unui paradis pe care credem ca l-am avut candva. Sau pe care il asteptam. In teoria postmodernismului, a fost inventat un concept numit meta-poveste (mta-rcit). Meta-povestea este explicatia suprema, schema in care toate lucrurile se potrivesc perfect, secretul cunoasterii si al fericirii. De-a lungul timpului, meta-povestile au fost mereu prezente in vietile oamenilor. Fie sunt randuieli mostenite, fie ne-au fost impuse. Toate ideologiile sunt meta-povesti, si de aceea, toate ideologiile sunt false. Pentru ca meta-povestile au aceasta caracteristica: toate esueaza in pretentia lor la universalitate. Ca orice scheme ideale, pot fi utile in anumite timpuri si locuri, dar nu in toate timpurile si locurile. (De pilda, dezbaterile acerbe pe marginea DSM V ar fi mai moderate daca am accepta ca DSM V nu este o meta-poveste.) Uneori, ma gandesc ca si identitatea dupa care tanjim atat e doar o alta meta-poveste. Reflectia ei reala se schimba, in functie de timp si spatiu, se schimba, fluctueaza, dar asta nu inseamna ca suntem impostori. Din contra, inseamna ca suntem reali, ca existam. Nu inseamna nici ca ar trebui sa nu ne mai straduim sa aflam cine suntem. Pentru ca insasi aceasta stradanie ne defineste. Dar daca acceptam ca raspunsul nu e niciodata definitiv, ca omul inveleste lumea in straturi de imagini si ca intre ele nu exista una singura mai reala decat celelalte, ca imaginile insasi fac parte din lume, ar trebui macar sa mai scapam de angoase. Motto-ul lui Baudrillard, in aceasta lumina, nu e neaparat pesimist. Daca simulacrul este ceea ce omul face, iar adevarul este ceea exista independent de om, el nu ne spune decat ca omul isi cladeste singur lumea. Nu-mi pot imagina o meta-poveste mai linistitoare. Sarbatori Fericite, dragi cititori!
