Interviu dr. Șerban-Andrei Constantinescu, MedLife: despre provocările și avantajele artroscopiei de gleznă vs. intervențiile tradiționale

“Artroscopia gleznei este o tehnică modernă, minim invazivă, prin care pot trata o gamă variată de afecțiuni cu cateva incizii de doar 0,5 cm. Printre problemele care pot fi rezolvate astfel se numără leziunile de cartilaj, rupturile ligamentare sau anumite afecțiuni ale tendoanelor. Tot pe cale artroscopică se pot trata și formele avansate de artroză — fie la nivelul articulației subtalare, fie la nivelul gleznei propriu-zise — prin fuzionarea articulației (artrodeza). Cu toate acestea, pentru pacienții cu artroză de gleznă există o soluție și mai modernă, care păstrează mobilitatea articulației: proteza totală de gleznă, o alternativă din ce în ce mai frecvent recomandată.

Anumite deformări ale piciorului, precum piciorul plat (când călcâiul se înclină spre interior) sau piciorul cavus-varus (când călcâiul se înclină spre exterior), necesită o intervenție chirurgicală deschisă. Deși nu este artroscopică, aceasta rămâne o procedură minim invazivă, realizată prin incizii de doar câțiva centimetri, ceea ce înseamnă recuperare mai rapidă și un risc mai mic de complicații.

O altă situație în care se apelează la chirurgia deschisă este corectarea gleznelor deformate în urma unor fracturi complexe — de tibie sau de gleznă — atunci când articulația nu prezintă încă semne severe de artroză. Prin proceduri numite osteotomii supramaleolare, chirurgul realiniază oasele și restabilește o biomecanică corectă a gleznei, prevenind astfel deteriorarea articulației pe termen lung.

Nu în ultimul rând, pentru pacienții cu artroză avansată de gleznă, protezarea gleznei reprezintă una dintre cele mai eficiente soluții disponibile astăzi. Spre deosebire de artrodeză — care elimină durerea prin blocarea completă a mișcării —, proteza totală de gleznă înlocuiește suprafețele articulare deteriorate și păstrează mobilitatea, oferind o calitate a vieții semnificativ mai bună.

Este important de subliniat că toate aceste intervenții aparțin unui domeniu chirurgical extrem de specializat. Chirurgia gleznei și a piciorului este o subspecialitate de nișă, iar rezultatele depind în mod esențial de experiența și pregătirea specifică a chirurgului.”

“Când vine vorba despre tratamentul leziunilor de cartilaj, diferența dintre chirurgia clasică și cea artroscopică este semnificativă. În varianta tradițională, chirurgul are nevoie de acces direct la zona afectată, ceea ce implică secționarea unuia dintre oasele gleznei — o procedură numită osteotomie. Deși eficientă, această abordare vine la pachet cu o serie de dezavantaje: o traumă chirurgicală mai mare, dureri postoperatorii mai intense, o inflamație locală ce poate persista săptămâni întregi, un risc crescut de infecție și, nu în ultimul rând, posibilitatea ca osul secționat să nu se vindece corespunzător, situație care ar necesita o nouă intervenție.

Osteotomiile nu sunt prin ele însele o metodă greșită — au locul și indicațiile lor bine stabilite în chirurgia ortopedică. Însă în cazul specific al leziunilor de cartilaj ale gleznei, recurgerea la ele este greu de justificat atunci când tehnicile artroscopice oferă rezultate la fel de bune, cu un impact mult mai mic asupra organismului. Marea majoritate a acestor leziuni poate fi tratată astăzi artroscopic, fără a fi necesară o intervenție de o asemenea amploare.

O situație similară întâlnim și în cazul reconstrucțiilor ligamentare. Dacă în trecut acestea presupuneau incizii extinse și o recuperare îndelungată, astăzi există tehnici artroscopice și percutanate care permit reconstrucția ligamentelor prin câteva incizii de doar jumătate de centimetru. Intervenția deschisă a devenit o excepție, rezervată unor cazuri rare și complexe.”

“Artroscopia gleznei nu este un scop în sine, ci un instrument chirurgical de precizie — unul care, atunci când este folosit în contextul potrivit, îmbunătățește semnificativ rezultatele și permite un tratament cât mai exact și mai puțin traumatizant. Nu există contraindicații absolute ale artroscopiei, însă nu orice afecțiune beneficiază de pe urma ei. Există patologii pentru care alte tipuri de intervenții sunt mai potrivite, iar adăugarea unei artroscopii nu ar aduce niciun avantaj real. De exemplu, în cazul protezării totale a gleznei sau al corectării deformărilor piciorului, efectuarea unei artroscopii prealabile nu aduce niciun beneficiu clinic — astfel că, în aceste situații, ea pur și simplu nu este indicată.

Artroscopia gleznei este recomandată pacienților cu leziuni bine delimitate de cartilaj, rupturi ligamentare sau anumite afecțiuni tendinoase. De asemenea, reprezintă soluția de elecție în cazurile de impingement anterior sau posterior al gleznei, adică atunci când țesuturi sau fragmente osoase „ciupesc" articulația și limitează mișcarea, dar și în anumite proceduri de fuziune articulară (artrodeze) sau în managementul unor fracturi la nivelul gleznei.”

“Perioada de recuperare după artroscopia gleznei variază în funcție de tipul afecțiunii tratate, astfel că nu există un răspuns universal valabil.

În cazul reconstrucției cartilajului prin tehnici biologice, recuperarea este mai îndelungată. Pacientul nu poate pune piciorul în sprijin timp de aproximativ 4 săptămâni, interval necesar pentru ca noul cartilaj să se consolideze suficient înainte de a fi supus presiunii. Activitățile cu impact, precum alergatul sau săriturile, sunt evitate timp de 6 luni. Înotul și mersul pe bicicletă pot fi reluate mai devreme, în jurul lunii a treia postoperator.

Pentru leziunile ligamentare, recuperarea este considerabil mai rapidă. Pacientul poate merge sprijinit pe piciorul operat încă din ziua următoare intervenției. La 3 luni, poate relua alergarea în linie dreaptă, înotul și ciclismul, iar la 6 luni poate reveni la sporturile care implică schimbări bruște de direcție — fotbal, baschet, tenis și altele asemenea.

Important: atunci când sunt prezente atât leziuni de cartilaj, cât și leziuni ligamentare, protocolul de recuperare va fi cel specific reconstrucției de cartilaj, adică mai conservator și mai lung.

În fracturile gleznei, artroscopia este utilizată ca tehnică complementară intervenției principale: ea permite chirurgului să vizualizeze articulația în timp real și să se asigure că fragmentele osoase sunt repoziționate cât mai precis. Perioada de recuperare depinde de complexitatea fracturii și se stabilește individual.

Cea mai rapidă recuperare o au pacienții tratați pentru impingement de gleznă — fie anterior, fie posterior. Aceștia pot călca pe piciorul operat imediat după intervenție și revin la activitatea sportivă în aproximativ 4 săptămâni. De menționat că impingementul izolat este relativ rar. De cele mai multe ori, el coexistă cu alte afecțiuni la nivelul gleznei sau piciorului, care pot influența recuperarea.”

“Rezultatele depind în mare măsură de complexitatea afecțiunii și de timpul scurs de la apariția leziunii până la tratament — cu cât intervenția este mai promptă, cu atât șansele de recuperare completă sunt mai mari. În general, între 85% și 97% dintre pacienți reușesc să revină la nivelul de activitate sportivă pe care îl aveau înainte de accidentare, ceea ce reprezintă un rezultat remarcabil.

Cu toate acestea, este important să avem așteptări realiste: chirurgia nu este un remediu miraculos. Scopul ei este să îmbunătățească situația actuală, să reducă sau să elimine durerea și să ofere pacientului o viață cât mai normală și cât mai activă. Uneori, acest lucru înseamnă o recuperare completă; alteori, înseamnă o îmbunătățire semnificativă față de starea dinaintea operației. Asta, în sine, reprezintă un succes.”