Artroscopia de gleznă: în ce constă, când se recomandă

În ce constă artroscopia de gleznă?

Artroscopia gleznei este, în general, efectuată în anestezie spinală (amorțirea membrelor inferioare de la nivelul ombilicului în jos). Cele două mici incizii cutanate (portale), sunt realizate în partea anterioară sau posterioară a gleznei, în funcție de zona și de patologia ce trebuie tratată. După introducerea camerei, în interiorul gleznei se injectează un lichid steril, cu scopul de a destinde articulația și de a îmbunătăți vizualizarea și precizia intervenției.

Intervențiile mai simple se pot încheia chiar și în 20-30 de minute; cele mai complexe, în schimb, pot necesita până la 60-90 de minute.

La finalul procedurii chirurgicale, micile incizii sunt închise cu 1 punct de sutură resorbabil, iar glezna este bandajată cu un pansament compresiv.

Tratamentul chirurgical al instabilității de gleznă

Până acum câțiva ani, tratamentul chirurgical al instabilității de gleznă se realiza prin tehnici deschise. Totuși, în ultimii 10 ani, chirurgia instabilității de gleznă a devenit artroscopică, per-cutanată, și reprezintă probabil domeniul din ortopedie care a evoluat cel mai mult.

Foarte multe studii evidențiază faptul că artroscopia permite reconstrucția ligamentelor gleznei deteriorate în timpul entorselor, restabilind anatomia exactă de dinaintea accidentării. În plus, traumatismul chirurgical este mult redus față de tehnicile clasice, deschise sau mini-open, asigurând rezultate clinice superioare și o recuperare mult mai rapidă a activităților cotidiene și sportive.

Utilizarea artroscopiei în această patologie a permis, de asemenea, identificarea și tratarea a ceea ce astăzi este definit drept microinstabilitate de gleznă, adică o instabilitate puțin evidentă la examenul clinic, datorată unei mici leziuni a ligamentului peroneo-astragalian anterior, identificabilă doar prin artroscopie.

Leziuni cartilaginoase

Leziunile cartilaginoase adesea sunt afecțiuni cronice care persistă în timp, frecvent asociate cu leziuni ligamentare, dar și cu alterarea arhitecturii osoase a piciorului (în unele cazuri).

Cartilajul, sau țesutul cartilaginos, este un țesut cu elasticitate și rezistență foarte ridicate, care acoperă extremitățile oaselor și permite mișcarea și funcționarea articulațiilor. Sporturile în care se observă cel mai frecvent leziuni de cartilaj sunt cele în care apar entorse repetate, schimbări bruște de direcție sau traumatisme directe, cum ar fi fotbalul, baschetul, rugby-ul, tenisul, voleiul sau handbalul.

Majoritatea leziunilor cartilaginoase ale gleznei apar după unul sau mai multe episoade de entorsă, printr-un contact anormal, forțat, între cartilajul care acoperă astragalul și cel care acoperă tibia. Din acest motiv, atunci când se evaluează o leziune de cartilaj este foarte important să se aprecieze și integritatea ligamentelor și stabilitatea gleznei și mai ales a arhitecturii osoase a piciorului. Alternativ, pot apărea leziuni prin overuse, adică microtraumatisme repetate care apar în timpul executării gestului sportiv și/sau în cazurile de micro-instabilitate de gleznă care adesea scapă nediagnosticate sau prost diagnosticate.

Cele mai frecvente simptome ale unei leziuni de cartilaj pot fi:

• durere, accentuată de mișcare sau care crește la stat în picioare ori la efort fizic;
• umflare care se accentuează după activitate fizică;
• perceperea de „pocnituri”/crepitații articulare în timpul mișcării gleznei (noi apărute);
• limitarea mobilității articulare.

Foarte important de reținut este că leziunile de cartilaj nu se vindecă pe cale naturală, evoluția fiind spre agravarea leziunii care duce la instalarea precoce a artrozei de gleznă.

O alta entitate a leziunilor de cartilaj este osteocondrita disecantă, patologie ce apare atraumatic sau din cauza unor microtraumatisme repetate. Această afecțiune reprezintă afectarea unei porțiuni de cartilaj cu sau fără afectarea osului subcondral, prin necroză, frecvent de la nivelul talusului.

Reabilitarea după artroscopie pentru leziuni cartilaginoase ale gleznei

Timpul de recuperare este variabil, depinzând de severitatea și localizarea leziunii, de cerințele funcționale ale pacientului, dacă sunt sau nu mai multe patologii asociate care să necesite tratament în același timp chirurgical și de nivelul de activitate al pacientului.

De regulă, la 2-3 săptămâni se poate începe fizioterapia pentru recâștigarea mobilității complete a gleznei, în timp ce sprijinul pe membru este interzis în primele 3-4 săptămâni. La aproximativ 1 lună, pacientul își recâștigă autonomia și se pot relua sporturile fără impact (de exemplu ciclismul sau înotul), iar revenirea completă la activitatea sportivă este, în general, prevăzută la aproximativ 3-4 luni.

Îndepărtarea conflictelor osoase (impingement osos)

Impingementul osos se referă la proeminențe osoase dezvoltate anormal, tipice anumitor sporturi (de exemplu: fotbalul – impingement anterior, dar și posterior, sau balet, cu impingement posterior), ce pot fi asociate și cu alte leziuni articulare.

Impingementul gleznei (cunoscut și ca sindrom de conflict) este o limitare articulară cauzată de un conflict mecanic între structurile osoase și țesuturile moi în timpul mișcării de flexie sau extensie a gleznei. Această problemă afectează în general dar nu numai diverși sportivi, în special gimnaști, balerini de balet clasic și fotbaliști, adică acei sportivi al căror gest atletic presupune o flexie sau o extensie forțată a gleznei (de exemplu, la lovirea mingii) sau o activitate prelungită pe vârfuri (ca în dans).

Sindromul de conflict este considerat o patologie de tip overuse, care, în timp, duc la o condiție cronică de inflamație și durere în zona posterioară sau anterioară a gleznei în timpul mișcărilor.

• Impingementul posterior: Se găsește adesea la pacienți cu o anumită conformație anatomică, în care există un astragal cu „coadă” proeminentă, în prezența unui os accesoriu (os trigonum) sau la pacienți cu un tendon flexor lung al halucelui deosebit de voluminos sau o inserție musculară a mușchiului flexor lung al halucei foarte joasă.
• Impingementul anterior: Această afecțiune este frecvent întâlnită în cazurile de instabilitate sau microinstabilitate de gleznă ca încercare a organismului de a stabiliza articulația sau din cauza țesutului cicatricial format după ruperea ligamentelor, precum și post-traumatic, după diferite fracturi de gleznă.

Simptomele sunt, de obicei: durere acută în partea posterioară sau anterioară a gleznei, declanșată de anumite mișcări, umflare precum și limitarea mișcărilor de flexie sau extensie.

Diagnosticul sindromului de impingement se stabilește clinic, dar și prin investigații imagistice, precum radiografia simplă, de obicei asociată cu rezonanță magnetică (RMN). În anumite cazuri particulare, poate fi utilă efectuarea unei tomografii computerizate (CT).

Reabilitarea după artroscopie de gleznă pentru sindrom de impingement

În cazul unei intervenții chirurgicale, avantajele unui tratament minim invaziv (artroscopie) sunt numeroase: risc mai mic de complicații, rapiditatea execuției, durere postoperatorie mai redusă. Acești factori favorizează o recuperare funcțională rapidă a gleznei.

Reabilitarea poate începe chiar din ziua următoare intervenției și include mobilizări ale gleznei (active și pasive) și creșterea progresivă a sprijinului. În general, recuperarea activităților cotidiene are loc la aproximativ 2 săptămâni după intervenție, iar pentru reluarea activităților sportive pot fi necesare 3-4 săptămâni.

Aceste afecțiuni nu trebuie neglijate, ele constituind cauza apariției bolii degenerative articulare, adică a artrozei, prematur, cu impact sever asupra calității vieții.

Artroza, degenerarea articulației, apare frecvent în urma traumatismelor (fracturi), a instabilității cronice de gleznă (entorse repetate), a microtraumatismelor repetate precum și a leziunilor de cartilaj. Și ea poate fi tratată artroscopic prin procedura de artrodeza gleznei, însă mai indicat în cazul artrozei de gleznă este protezarea gleznei care, în plus față de artrodeză, păstrează mobilitatea articulației gleznei, protejând și restul articulațiilor învecinate, precum cea a genunchiului, dar și a articulațiilor piciorului. Un alt avantaj al protezei de gleznă este perioada de recuperare, care este mult mai redusă față de o artrodeză de gleznă.

Dacă dumneavoastră sau o persoană apropiată vă regăsiți în simptomele descrise mai sus ori aveți suspiciunea uneia dintre aceste afecțiuni, este recomandat să vă programați la un consult de specialitate. Autorul articolului, Dr. Andrei Constantinescu este medic specialist ortoped supraspecializat în chirurgia gleznei și a piciorului în cadrul rețelei MedLife. Aici găsiți medici buni care se ocupă în mod curent de diagnosticul și tratamentul acestor afecțiuni, iar în urma unei evaluări complete pot stabili cu precizie diagnosticul și indicația corectă de tratament, astfel încât să se obțină cea mai bună recuperare posibilă și să se reducă riscul de recurență sau complicații pe termen lung.