Am citit deunazi un excelent articol, in care era vorba, printre altele, despre nevoia neimplinita a medicilor de recunoastere sociala. Nevoia de respect. Medic fiind si eu, prima mea reactie a fost cea de simpatie. Si eu resimt lipsa recunoasterii sociale. Adolescenta tarzie e si vremea marilor decizii de viata, si medicina e una dintre ele. Daca e sa fim absolut sinceri cu noi insine, cu totii am fost atrasi, la optsprezece ani, de eventuala recompensa sociala a statutului de medic. Atractie formulata in termeni nobili, vreau sa salvez vieti, vreau sa ajut oamenii, etc, si in care nu neg ca poate exista un sambure de altruism, dar si o doza de narcisism, de fantezie a unei pozitii priviliegiate in lume, ce presupune respectul, admiratia si dragostea celor din jur. Ori, dupa anii euforici ai facultatii, cei mai multi dintre noi descopera ca nici nu poate fi vorba despre cele visate la inceputuri. Atat in interiorul breselei, cat si in raport cu restul lumii, statutul de tanar medic roman nu e cel de persoana respectata, ci, in cel mai bun caz, de persoana tolerata. Te poti estima fericit daca ti se permite sa existi intre limitele unei supravietuiri decente. De la trista faima a minusculelor salarii de rezident (in realitate, salariile medicilor sunt foarte mici indiferent de gradul profesional, de unde si usurinta acceptarii, in ciuda dilemei morale, a platilor informale), la nenumaratele palme peste bot pe care politicienii ni le-au administrat, indiferent de regim, trecand prin indreptatita furie si disperare mocnita a pacientilor care indura nu doar deficientele concrete ale sistemului de ingrijiri, dar si interfata lui invechita si umilitoare, si prin catastroficul portret mediatic din ultimii ani (medicul spagar si incompetent, pe mana caruia mor oameni), creditul pe care am fi putut conta in meseria noastra e epuizat. E foarte usor, asadar, sa te retransezi intr-o stare de nemultumire cronica, dar tacuta, de victima, in care iti contemplezi cu amaraciune ruina visului de adolescent si dai vina, cinic, pe cei puternici si rai si pe societate. Si desi intre respectat si tolerat se intinde pustiul ratarii, o astfel de atitudine e un mecanism de aparare narcisic. Iar mecanismele de aparare au un singur rol: acela de a pastra nemiscata starea de fapt. Cum cuantifici respectul in Romania? Cine e respectat la noi? Care sunt semnele recunoasterii sociale? Cum stii ca esti respectat? Un automobil voluminos genereaza mai multa admiratie decat o realizare profesionala. Imaginea de la televizor, din hiper-realitate, e mai influenta decat expertiza construita in decenii. Constiintei noastre colective ii vine foarte greu sa-si imagineze un respect care nu e bazat pe putere, teama sau invidie. Si e o problema care in sine e golita de sens, o problema decadenta. Respectul trebuie sa vina ca o consecinta a actiunilor noastre, el nu e un scop in sine decat poate in anii adolescentei, sau atunci cand avem probleme de identitate, cand nu stim prea bine cine suntem. Sa spui ca lipsa de respect e principala noastra problema e circular, e ca si cum ai spune ca suntem nefericiti pentru ca nu suntem impliniti. Ca orice mecanism de aparare, e un cerc vicios, care arunca doar intuneric asupra problemelor foarte concrete, cele care pot fi enuntate in termeni clari: coruptia, lipsa de bani, de infrastructura, de dezvoltare si educatie profesionala, de mentori, de comunicare corecta atat cu pacientii cat si cu decidentii, printre altele. Problemele care din cauza carora nu conteaza cat de bun medic esti, care iti abolesc talentul si pregatirea si care, atata timp cat exista, vor face ca orice cariera medicala onesta in Romania sa esueze in sindromul de burn-out. Inainte de nevoia de respect, exista o alta nevoie, mult mai imediata si mai dureroasa decat cea dintai. Nevoia de incredere. Inainte de a obtine respectul pacientului meu, trebuie sa ma lupt sa-i obtin increderea, sa-l castig de partea luptei pe care o avem de dus impreuna. Poate ca in restul relatiilor sociale care domnesc in societatea contemporana, respectul e posibil fara incredere. In medicina, ar fi un non-sens. Unde e nevoia de incredere in studiile fondului investitorilor straini? Recunoasterea sociala va veni, poate, atunci cand vom iesi din echilibrul nostru instabil si patologic si vom incepe sa adresam aceste probleme. Cand statutul de tolerat va fi intolerabil.
