Psihologie

27 Septembrie 2012

O poveste din spitalul de psihiatrie

scris de

Stroescu Vlad

O poveste din spitalul de psihiatrie

dr. Vlad Stroescu

Cand eram in anul I de rezidentiat in psihiatrie si prea multe nu stiam (astazi, diferenta e ca stiu cat de putine stiu), am fost martor la urmatoarea intamplare, care, asa trista si meschina cum e, are cateva invataminte si merita sa o tin minte si poate chiar sa o povestesc aici. Cele de mai jos sunt autentice, fiind ascunse doar numele si mici detalii, din motive de confidentialitate. Domnul A. era se internase la spitalul de psihiatrie pentru alcoolism. Intentia declarata si laudabila era oprirea consumului. Povestea cu lacrimi in ochi despre necazurile din viata sa, despre depresia care il determina sa bea; iti era usor, nu doar sa empatizezi, ci si sa simpatizezi cu el. Intr-o dimineata, la foarte scurt timp dupa discutia initiala cu el, l-am gasit, spre surpriza mea, intr-un salon de supraveghere, adica acele saloane unde pacientii sunt incuiati, in regim special de internare impotriva vointei, scrie medicul psihiatru Vlad Stroescu. Lucrurile se intamplau inainte intrarea in vigoare a legii sanatatii mintale (cu tot normele ei), intr-o vreme in care internarea la supraveghere se facea mult prea simplu, fara formalitati, comisii sau notificari ale parchetului. Am aflat ca, in seara precedenta, domnul A. o molestase pe domnisoara B., o alta pacienta a sectiei, ce avea o intarziere mintala usoara, si nu avea domiciliu stabil. Cand domnisoara B. s-a speriat si a protestat, domnul A. i-a ars si un sut. Tocmai atunci trecea pe acolo domnul C., pacient cu schizofrenie, care a luat-o pe domnisoara B. de acolo si a povestit totul asistentelor medicale de garda. Acestea, prin mijloace specifice, il pusera prompt pe domnul A. intr-un salon incuiat, ca sa nu mai fie probleme. Domnul A. insusi n-a incercat sa-mi ascunda nimic. Din contra, mi-a povestit el insusi totul, printre lacrimi de revolta. Eu nu-s nebun, domle, eu am alcoolism. Cum adica, sa fiu eu incuiat cu nebunii, pentru o aurolaca si un schizofren? Mi-aduc aminte de domnul A. in ocazii in care termeni cum ar fi nebun, dement, sau altii ce tin de psihiatria populara, sunt folositi, de regula pe post de insulta, pentru a califica un comportament reprobabil din punct de vedere moral, mai ales atunci cand e si violenta la mijloc. Domnul A. avea o ierarhie morala si de statut social bine stabilite: in spitalul de psihiatrie si in lumea mare in general, el nu era nebun, nici aurolac, avand pretentia la un tratament superior din partea spitalului/restului lumii, inclusiv indulgenta fata de propriul sau comportament imoral. Ca era incapabil sa inteleaga de ce un comportament moral nu este motivat de ierarhia sociala, si probabil incapabil si de empatie pentru semenii sai, in ciuda manierelor volubile si cuceritoare, sunt semne majore ale unei psihopatii, o tulburare de personalitate din cluster-ul B. Ar fi insa prea usor sa aruncam totul in carca personalitatii domnului A. Tulburarea de personalitate nu este o boala in sine si nu te absolva de responsabilitate in fata societatii si a legii, insa ierarhia domnului A. nu era inventata de domnul A. Ea era dinainte existenta, si, daca e sa-i gasim un creator, atunci acela este mediul: spitalul de psihiatrie/societatea/lumea mare. Reprezentantii spitalului nu au facut nimic ca sa-l contrazica pe domnul A. El avea de altfel perfecta dreptate: nu avea ce cauta in salonul incuiat. Ceea ce el nu-si dadea seama era ca locul potrivit pentru el in acea seara era mai probabil arestul politiei. Masura care trebuia luata, fie de asistente, fie de martorii implicati, eventual de medicul de garda (care nu fusese deranjat pentru atata lucru), era apelul la autoritatea insarcinata cu protectia ordinii publice si a cetatenilor. Asistentele insa s-au prevalat de propria lor pozitie de putere si au folosit o resursa pur medicala, psihiatrica, drept masura coercitiva. Facand acest lucru, si-au indeplinit perfect rolul social pe care domnul A. il intelege, desi e fundamental gresit. I-au ranforsat asadar conceptia eronata despre spital/lumea mare/responsabilitate. Totul era sudat intr-o coerenta patologica de pe urma careia suferim si astazi, cand, datorita unor legi bune, masura internarii la supraveghere ar trebui sa fie mult mai bine controlata. Si astazi, psihiatrul e vazut ca pe un agent al ordinii publice, insarcinat sa pazeasca societatea de nebunii periculosi. Mai grav, si astazi e intacta si larg prevalenta ierarhia morala a domnului A., precum si prejudecata ca boala psihica ar explica comportamentele reprobabile. Revolta mea de proaspat medic neexperimentat i-a amuzat atunci pe unii colegi mai mari si m-a rusinat pe mine. Mi-am zis ca un psihiatru trebuie sa fie imperturbabil si echidistant. Si astfel, comiteam si eu aceeasi greseala logica. E normal ca un act imoral sa ma revolte. Psihiatria nu are in jurisdictie intreg comportamentul uman. Sa raman echidistant fata de acte imorale ale unui pacient inseamna sa-i fac pacientului un deserviciu. Nu am dreptul asadar sa critic pe niciunul dintre actorii implicati in scena de mai sus. Am insa datoria sa incerc sa judec resorturile care ne-au actionat pe toti, si care ne actioneaza zi de zi. Nu exista alta cale spre progres si, in psihiatrie, insasi absenta progresului este imorala. Citeste mai mult si comenteaza pe blogul specialistului psihiatru Vlad Stroescu.



©2024 Acest site este proprietatea Medlife S.A. Toate drepturile rezervate.