Unul dintre semnele importante si grave ale suferintei psihice, in general, este retragerea sociala. Nu ma refer la sihastrie, ci la felul in care oameni obisnuiti, fara veleitati monastice, se retrag progresiv din lumea mare, cu care interactioneaza din ce in ce mai putin, si careia ii fac fata din ce in ce mai greu. E un semn care apare in mai multe tulburari psihice, de la episodul depresiv la major la marile psihoze cronice, cum e schizofrenia, sau poate ramane relativ limitat ca amploare, dar stabil tot restul vietii, ca in tulburarea schizoida a personalitatii. Izolarea de lume insa nu inseamna strict izolare sociala, adica evitarea interactiunii cu alti oameni, ci si evitarea experientierii vietii in general. Si nu e nevoie sa ne imbolnavim de mari psihoze ca sa descoperim ca acest gen de izolare risca sa se furiseze, insidios, in vietile fiecaruia dintre noi. Pe reversul medaliei socializarii online, de exemplu, este absenta experientierii intalnirii fizice cu celalalt, ea insasi bogata si complexa. Socializarea online, desi ea insasi un antidot comod al singuratatii, implica astfel un soi de insingurare. Comod e de altfel cuvantul de ordine in acest articol. Confortul, tel suprem al civilizatiei burgheze, nu e lipsit de reactii adverse. Sedentarismul este un factor de risc de obezitate, diabet si boli cardio- si cerebrovasculare, si de alta patologie a corpului (de exemplu, mai multe tipuri de cancer), dar si de tulburari psihice in general. In timp ce tot mai multe efecte biologice ale exercitiului fizic asupra creierului sunt elucidate, sedentarismul, suprematia confortului, inseamna in acelasi timp o repliere asupra sineului, un fel de autism (in sensul semiologic originar al termenului, nu cel de tulburare de dezvoltare a copilului) nefast intr-un mod mai profund decat nivelul conditiei fizice. La sfarsit de secol 19, un anume Thomas Stevens se urca pe velocipedul sau si facea nici mai mult nici mai putin decat inconjurul Pamantului. Asta intr-o era in care intre Occident si Orient se cascau inca prapastii ale neintelegerii si nici drumuri asfaltate nu erau prea multe. Nu mai vorbim de biciclete cu suspensie, internet sau GPS. Altii i-au urmat exemplul, Franck Lenz, William Sachtleben, si o femeie, Annie Londonderry Cohen Kopchovsky. Exploratori, au existat destui, de-a lungul istoriei, dar particularitatea acestei miscari de oameni extraordinari care alegeau sa se expuna elementelor si necunoscutului, este scopul lor: calatoria in sine, sau mai bine zis experientierea ei. Vietile lor s-au desfasurat dupa Revolutia Industriala, care, printre altele, permisese pentru prima data occidentalilor sa parcurga itinerarii ce acopereau tot globul, cu riscuri minime si confort maxim. Nostalgia lui Thomas Stevens era cea a unei calatorii in care nu esti izolat de peisajul prin care treci, nu il privesti ca pe o ilustrata dintr-un album, ci te contopesti cu el, traindu-l din plin. Lupta ciclistilor circumterestri era impotriva unui mers al lumii in directia izolarii de ea insasi, impotriva autismului care parea sa ameninte Occidentul, fara renuntarea retrograda la modernitate (bicicleta era inca o inventie utramoderna). A trecut un secol si jumatate, si distantele superficiale s-au scurtat, probabil, dincolo de imaginatia industriasilor victorieni. Astazi, in era globala, daca as hotari sa fac turul lumii pe bicicleta, n-ar mai fi cine stie ce realizare. As beneficia de orientare prin satelit si asistenta medicala de urgenta la nevoie. Cu toate astea, insingurarea de dragul confortului e mult mai inradacinata, si asta intre zidurile propriei cetati. Drumurile noastre zilnice sunt niste ecluzari: din apartament in cochilia de otel a masinii si de acolo in cladirea cu geamuri opace a locului de munca. Pentru majoritatea dintre noi, orasenii, anotimpurile sunt, in cel mai bun caz, un spectacol distant, in cel mai rau, un factor de agravare a traficului. Asta daca nu alegeti sa mergeti pe bicicleta la serviciu. Veti ajunge mai repede, si in acelasi timp veti simti mirosul toameni si al Dambovitei (daca sunteti bucuresteni), veti putea opri oriunde ca sa vedeti rasaritul sau apusul, sau sa luati un buchet de flori de la gura metroului. In general veti constata probabil ca, in ciuda intimitatii placute a ciclismului, va veti simti mai putin singuri, mai putin ecluzati si termoizolati de lume. Intrucat nu veti face turul Pamantului, sacrificiul de confort nu e dureros. Iar Bucurestiul e mic si foarte plat, ideal pentru pedalat. Fara sa pierdeti din pretiosul timp dedicat lucrului sau familiei, veti reintra putin in contact cu propriul dumneavoastra oras, care nu e atat de ostil pe cat vi-l inchipuiti. Veti deveni parte din el, si exista o satisfactie transcendenta in aceasta participare, care contribuie la ceea numim, abstract, fericire. Cel putin asa au stat lucrurile in cazul meu. Sunt un psihiatru biciclist, si sunt foarte mandru de acest lucru. Poate ideea de bicicleta vi se pare cu totul respingatoare: raman o mie de alte moduri de a iesi din carapacea cu care ne protejam rutina zilnica. Cand eram rezident si stateam in Rahova, as fi putut sa scriu un roman doar despre tramvaiul 32, daca as fi avut talent. Iar cand eram mic, mergeam pe jos la scoala. De mana cu tatal meu, sau impreuna cu amicii, in fiecare zi traiam minisculele aventuri ale copilariei. Daca as fi astazi copil, in loc de viata matinala colorata a cartierului, as vedea interiorul unei masini enorme, sigure impotriva precipitatiilor si maidanezilor. Nu stiu daca ar fi fost mai bine, dar de regretat, nu regret nimic.
