Era acum cativa ani, in prima mea zi de concediu pe litoral. Un strain, venit de departe cu propria masina pana la malul marii, a murit subit. Intamplarea face ca eram, pe plaja, trei medici si o asistenta medicala, dar nici manevrele noastre de resuscitare, nici ale celor de pe ambulanta n-au ajutat la nimic, desi unul dintre medici era specializat in terapie intensiva. Cand, dupa un lung timp, ne-am oprit, sotia omului s-a prabusit in nisip si a inceput sa planga. In acel moment, in care noi, cu totii, nu mai eram, oficial, profesionisti, ci doar martori tacuti ai tragediei, asistenta medicala, o persoana de altfel foarte competenta, a intrebat-o pe femeie daca sotul ei era bolnav, scrie medicul psihiatru Vlad Stroescu. Nu a primit un raspuns de prima data, asa ca, spre uimirea mea, a repetat intrebarea pe tonul autoritar pe care adesea personalul spitalicesc il foloseste in cadrul medical. Intr-un spital de urgenta, e uneori nevoie sa fii autoritar, dar in contextul in care ne aflam, intrebarea si tonul ei erau, eufemistic spus, extrem de nepotrivite.
M-am gandit atunci ca ma aflu in fata unui exemplu al deficitului de empatie de care noi, profesionistii sanatatii, dam dovada tot timpul, fara sa ne dam seama, tociti fiind de experienta repetata a suferintei altora. Cel putin in parte, ma inselam. Zilele trecute, am asistat la o scena pe undeva asemanatoare, dar, din fericire, nu atat de tragica. Un cuplu foarte in varsta, la iesirea dintr-o alimentara: el in picioare, ea cazuta pe jos. Se impiedicase de o bordura prea inalta, si nu prea se mai putea ridica. Cineva chemase deja o ambulanta, iar eu n-aveam ce sa fac mai mult decat sa o sfatuiesc pe doamna sa ramana jos pana vin ajutoarele. Atat ea, cat si sotul, erau calmi si pe undeva resemnati cu neajunsurile zilnice ale batranetii. Se mai adunasera deja cativa trecatori. Un angajat al unei firme din apropiere a simtit nevoia sa intervina, certandu-l pe sot: Pai daca stiati ca sotia se simte rau, de ce ati mai iesit cu ea din casa? Nici macar de data asta batranul nu si-a pierdut calmul, explicand linistit ca nu ii era rau sotiei, doar s-a impiedicat. Interventia autoritara, usor ostila si total inutila a angajatului cu pricina mi-a adus aminte imediat de asistenta medicala de pe plaja. Doar ca acum nu ma mai aflam in prezenta unui om harsit prin spitale si obisnuit sa vada alti oameni in suferinta, ci a unei persoane obisnuite, a carui empatie nu a fost probabil pusa cronic la incercare. Asadar, reflexul de oprire al empatiei nu e unul care sa se formeze in ani lungi de experienta. Mai curand, e o reactie aproape automata prin care martorul incearca sa se protejeze. In scena suferintei acute, avem instinctul de a ne alege rolul cu minima implicare, chiar daca asta inseamna sa contribuim noi insine la traumatismul pe care protagonistul scenei trebuie sa-l indure. Nu practica medicala e cea care predispune la o astfel de atitudine, ci natura umana in general. Aceasta a fost prima lectie. A doua, la care m-am gandit mai tarziu, a fost si mai importanta pentru mine. Daca asistenta si angajatul au reactionat aparent autoritar si rece, nu a fost gratuit, ci pentru ca ei insisi au suferit. In constiintele lor, ei insisi au fost protagonisti ai unor scene de suferinta. Eu insumi, psihiatrul intamplator, am fost martorul suferintei lor. Si, judecandu-i asa cum am facut-o, am dat dovada eu insumi de un deficit de empatie. Propria mea reactie nu era nicidecum diferita in esenta de a lor. In circumstante de criza, o parte din noi devine o oglinda, in care toti ceilalti, cu durerile si reactiile lor, se reflecta. Ceea ce conteaza e ca acest grup social acut, reflectat si multiplicat in sine, sa isi atinga scopul pentru care ia nastere: ajutorul celui ce sufera. E tot ceea ce putem face ca sa ne ajutam si pe noi insine. Citeste mai mult si comenteaza pe blogul specialistului psihiatru Vlad Stroescu.
