Fiecare specialist a facut la un moment dat o alegere ce l-a condus catre a fi specialist. Motivele unei asemenea alegeri sunt numeroase si se intind de la superficial pana la deosebit de profunde. Desigur, nimeni nu poate intui in totalitate consecintele alegerilor pe care le face insa una dintre motivatii s-ar putea referi la aspectul mai mult sau mai putin exterior al alegerii. Am ales psihoterapia psihanalitica si doresc sa va spun de ce am facut aceasta alegere sau cu alte cuvinte vreau sa ofer o imagine de la un exterior usor observabil pana la un interior usor accesibil.
Cred ca sunt cateva motive foarte bune pentru care oamenii pot incerca psihoterapia psihanalitica. Fiind prezentate de o persoana care activeaza in acest domeniu motivele pot fi privite ca fiind obiective, pentru ca stiu "din interior" cum functioneaza, sau extrem de subiective, pentru ca ar fi "interesul" meu sa prezint psihoterapia psihanalitica intr-o lumina buna (ca si cum ea chiar ar fi intr-o lumina "mai" pozitiva daca spun eu). Trecand peste aceste ganduri care pot conduce la dezbateri relativ sterile ma apuc de scris pledoaria pentru psihoterapie (de orientare psihanalitica).
Persoanele care ajung in cabinetul unui psihoterapeut au numeroase motive pentru a se afla acolo. Aceste motive noi le numim simptome si sunt infinite pentru ca oricarui comportament sau/si gand i se poate atasa o cantitate de anxietate care il transforma in semn al unei dinamici perturbate.
Astfel primul obiectiv al unei psihoterapii sau mai bine zis obiectivul primar, ar fi acela de alinare a suferintei generate de existenta simptomului. Aceasta chiar si in conditiile in care, datorita influentei psihanalizei, poate parea ca psihoterapia psihanalitica nu urmareste simptomele in mod foarte clar. Din punctul meu de vedere insa acest lucru se petrece cu sau fara intentia terapeutului de orientare psihanalitica intrucat ajutorul oferit in scopul diminuarii suferintei vine “la pachet” cu construirea relatiei terapeutice. Cu alte cuvinte cu cat clientul se simte mai liber in a se exprima in cabinet cu atat semnele suferintei lui se modifica mai mult, in sensul diminuarii intensitatii sau disparitiei.
Acest aspect, cred, este comun tuturor psihoterapiilor – cu cat relatia dintre terapeut si client este mai buna cu atat rezultatele sunt mai bune ceea ce anuleaza parerea eronata dar vehiculata, ca intr-o psihanaliza sau psihoterapie psihanalitica trebuie sa “astepti” ani pana sa apara rezultatele.
Rezultatele lucrului analitic apar la fel de repede ca in orice alta psihoterapie insa modalitatea in care aceste rezultate vor fi folosite in continuare in lucrul terapeutic este specific psihanalitica. Poate ca din exterior este uneori foarte greu de crezut si nici nu are prea mare importanta, insa faptul ca oamenii aleg sa ramana intr-o psihoterapie de lunga durata – adica mai multi ani – sugereaza faptul ca primesc un ajutor dintr-un astfel de demers si nu ca nu primesc si din aceasta cauza raman suferind si sperand ca rezultatele vor aparea pana la urma.
Sunt intru totul de acord ca lungimea temporala se asociaza adesea, daca nu intotdeauna, cu depasirea scopurilor initiale adica eliberarea de suferinta simptomelor. Odata cu constientizarea felului in care simptomul a luat nastere si a provocat suferinta apar orizonturi psihice noi care isi asteapta explorarea iar calatoria analitica este atragatoare chiar daca sau poate tocmai pentru ca prezinta si “pericole”.
Pe de alta parte lucrurile intime si foarte importante, “secretele” – adica ganduri tinute ascunse nu numai de urechile terapeutului ci si de lumina propriei constiinte - sunt aduse la suprafata dupa luni sau ani de terapie atunci cand relatia s-a dovedit suficient de solida, cand anxietatile pot fi continute iar rusinea poate fi suportata. Aceasta justifica pe deplin desfasurarea temporala a unei psihoterapii profunde.
Eliberarea de simptome conduce catre un alt tip de efect al psihoterapiei psihanalitce, efect care din punctul meu de vedere este poate cel mai important ce poate fi obtinut intr-o psihoterapie. Ma refer la sentimentul interior de libertate sau cum obisnuiesc sa spun, spatiul interior liber de anxietate in care fiecare persoana se poate misca exact cum doreste. Iti poti da seama ca esti in controlul unei parti din tine, o poti folosi cum doresti, cand doresti si daca doresti. Aceasta parte o asociez cu creativitatea si spontaneitatea.
Freud si multi altii inaintea lui si dupa el au pus accentul pe cunoastere, intelegere, adevar. Nu degeaba se spune ca adevarul ne elibereaza (in noi si chiar de noi). Si da, foarte multi oameni se simt constransi la miscari limitate (ce sa mai zic de agorafobici) din cauza propriilor simptome.
Dorinta de a-ti controla simptomele este un motiv serios de terapie pentru ca pune in evidenta tocmai limitarea miscarii interioare. Respectul profund pentru autonomia interna a pacientului si efortul terapeutului de a dezvolta aceasta autonomie se regaseste complet in modul in care a fost conceput cadrul psihanalitic. De exemplu, este proverbial ca un psihanalist nu iti raspunde la intrebari decat cu o alta intrebare – ceea ce nu corespunde intotdeauna realitatii, desigur – “dv.ce parere aveti despre asta?”. Sau faptul ca inca de la inceput i se spune clientului ca el este cel care va alege subiectele care vor fi discutate in sedinte. Sau faptul de a nu oferi sfaturi, ceea ce poate a fi frustrant uneori.
Toate aceastea aduc in prim plan capacitatea clientilor nostri de a deveni persoane independente in interiorul lor, de a se manifesta ca persoane autonome care pot alege ce este mai bine pentru propria persoana in situatii specifice. Efortul nu este mic insa rezultatele sunt pe masura sau asa cum mi s-a spus “cat pui, atata scoti”. Din punctul acesta de vedere, teama unui client ca va deveni dependent de terapeut pune in discutie un anumit tip de anxietate care va fi analizata in cursul terapiei iar critica ce spune ca un client devine dependent si acesta e motivul pentru care terapia dureaza mult se bazeaza pe necunoasterea procesului analitic.
Aminteam in paragraful de mai sus intelegerea (insight) care devine in psihoterapia psihanalitica o valoare in sine chiar daca rolul ei nu a ramas acelasi de-a lungul dezvoltarii tehnicii si intelegerii analitice. Faptul ca sanatatea presupune constientizarea, chiar daca ideea nu trebuie inteleasa in mod rigid, este o specificitate a psihoterapiei. Sau cu alte cuvinte faptul de a avea o apreciere reala, obiectiva a motivelor si circumstantelor comportamentelor si gandurilor noastre se constituie intr-un parametru evaluativ – in urma unei psihoterapii psihanalitice capacitatea de a face aprecieri in conformitate cu principiul realitatii creste. Iar asemenea aprecieri nu pot fi facute fara a avea o buna intelegere a modalitatii in care functionam.
Reinnodand firul expunerii fac legatura dintre autonomie si identitate. Este asa o moda in a spune “s-a regasit pe sine” sau “trebuie sa ma regasesc”. Intotdeauna m-am intrebat ce vor oamenii sa spuna cu asta si cum se face acest lucru, pentru ca mie mi se pare destul de complicat in primul rand faptul ca a te regasi inseamna ca te-ai pierdut. Si cum, si unde te-ai pierdut?
Daca a te regasi implica un conflict in ceea ce priveste propria identitate, atunci parca e mai usor de inteles, nu? Adica e un fel de criza de identitate, mai mult sau mai putin adolescentina. Si e chiar mai usor de inteles cum se ajunge la aceasta criza daca ne uitam si la haosul socio-cultural in care traim, la dizolvarea rapida si masiva – atat cat ne permitem, evident – a modului in care am trait in ultimile zeci de ani. Cine suntem? Incotro ne indreptam? Ce avem de facut? – intrebari pertinente din punctul meu de vedere, intrebari care pot conduce catre nevoia de a ne re-gasi ritmul vietii noastre interioare in anomia sociala.
Ca avem nevoie sa fim intelesi, oglinditi, acceptati si validati in ceea ce avem noi mai intim si valoros este dincolo de orice indoiala. Neintamplandu-se asa o perioada de timp si nemaistiind cine suntem, care este locul nostru in macro-social, cautam psihoterapia cu speranta ca ne va ajuta sa devenim oamenii care suntem dar intr-o forma nedefinita am uitat sau am fost facuti sa uitam. Iar in spatiul liber de anxietate ne putem re-gasi identitatea in acord cu aspecte psihice esentiale si caracteristice fiecaruia dintre noi.
Cum altfel ne-am putea simti intregi in noi insine daca nu am tine cont nu numai de ceea ce se intampla in exteriorul nostru ci si indraznind sa cautam cum suntem in minte, suflet si corp?
