Povesti dintr-un centru de tratare a dependentelor: ''Gasesc foarte multe puncte de legatura intre felul in care crestinismul vede sensul vietii si partea psihoterapeutica, care nu se bat cap in cap''

S.I. Cum ai descrie propriul stil sau terapia pe care o practici? A. L. Este o terapie care imbina tehnici si concepte din mai multe curente psihoterapeutice. Nota originala este ca eu ca structura ma apropii si de partea de spiritualitate, de conceptia crestina a vietii si atunci gasesc foarte multe puncte de legatura intre filosofia crestina, felul in care crestinismul vede viata si sensul vietii si partea psihoterapeutica, care nu se bat cap in cap. S.I. Ai simtit vreodata genul de contestare cand un pacient se gandeste sau are o atitudine de genul, ''cum poate sa ma ajute sa ma las, cand el nu a fost dependent''? A. L. Da, nu de foarte multe ori, vreo 10,15 persoane in toata experienta mea. Daca la inceput reactionam destul de nepotrivit, in sensul ca se activau in mine niste resurse care sa il faca pe respectivul sa fie convins, astazi nu imi mai pierd timpul cu cineva care nu vrea sa accepte sau sa priceapa ceva, din punctul meu de vedere. Il las in pace. Il accept. Nu  trebuie sa demonstrez ca eu am dreptate. S.I. Ai avut  momente de descurajare, dezamagiri deosebite, cineva de care ai auzit ca a recidivat dupa sau lucruri care sa te demoralizeze? A. L. La inceput mi s-a intamplat. Probabil ca este un lucru prin care trec, de obicei, terapeutii, mai ales in faza incipienta a carierei. Se leaga sufleteste de cineva sau investesc foarte mult sentiment si asteptari pozitive din partea persoanei si dupa un timp se dovedeste ca fost un esec sau ca nu a fost ceea ce a crezut despre persoana respectiva. Mi s-a intamplat la inceput, in primii 4,5 ani. Dupa care am invatat sa-mi pastrez o oarecare rezerva fata de orice client si sa spun, ''da, exista o sansa mica la fiecare sa se dea peste cap tot ce noi am planuit impreuna sa se intample''. Dar, sunt linistit ca atat timp cat imi fac sarcina mea si nu ma implic mai mult decat este cazul si suferinta mea este minimizata. Nu ma mai consum pentru ca este normal. Unii recidiveaza de 5 ori, de zeci de ori. Asta este. Face parte din travaliul sau pentru vindecare. Poate ca la a 21-a incercare va reusi si de acolo va avea liniste. Nu ma mai cert cu persoana in gand sau in inima: ''de ce ai recidivat?, ''nu e bine sa...''. E alegerea sa. Eu o respect. S. I. Iti poti aminti niste cazuri mai spectaculoase, mai deosebite, mai dificile, oameni care aveau niste probleme mult peste medie, complicate sau cineva care parea ca merge extrem de bine si apoi... si invers succese neasteptate. A. L. Da, imi aduc aminte de situatia unei persoane din Bucuresti, pentru care aici aparentele dadeau semnale ca este un om integrat in grup, foarte sociabil, serviabil, altruist, atent la ceea ce se discuta, pune intrebari pertinente, matur, destul de inteligent, foarte cult. La toate capitolele, daca era luat, bifat, dadea bine. Pana cand s-a dovedit, cu ocazia unei invoiri, ca din tren, fara sa dea de banuit la nimeni, si-a cumparat de baut. Si la ora actuala acest caz este pentru mine un semnal de atentie. Ma face sa fiu mai atent, dar nu imi trezeste mai mult instinctul de detectiv ''asta mi-a facut-o, hai sa fiu data viitoare mai smecher'' sau ca un copoi sa adulmenc mai bine posibilele urme de smecherie. Nu. Ma duc in continuare la fel, daca omul este sincer, poate sa discute ok, dar daca el vrea sa isi fure caciula...

Partea de succese si oameni care si-au revenit spectaculos. Imi amintesc de cineva din zona Olteniei. Nu cred ca are mai mult de 4 clase, la ore abia intelegea ce se discuta, cred ca cuvantul abstinenta era super abstract pentru el. Am avut surpriza sa il vad anul trecut la serbarea anuala si sa spuna ca e abstinent de 3 ani de zile. El care este tigan, dar avea o familie si era foarte sarac, avea motive destul de mari sa spuna ''domnule, mi-e greu sa fiu abstinent, e greu sa rezisti in lumea asta fara..''.  Am avut o supriza imensa.

S. I. Crezi ca problemele persoanelor care fac parte din astfel de grupuri sociale vulnerabile, care au un anumit statut social sunt complicate in vreun fel cu restul? Stima de sine sau lipsa de stima de sine are legatura cu apartenenta la grupurile acestea. Terapia tine cont in vreun fel de acest aspect sau poate sa tina cont? A. L. Ar trebui sa tina cont si de grupul de apartenenta, dar, in general, mecanismele prin care se face terapia fac abstractie.

Daca omul respectiv vrea sa se schimbe cu adevarat, poate sa o faca si daca e alb, negru, cu picatele, nu conteaza.

S. I. Parte din lipsa de stima de sine vine dintr-o pozitie sociala foarte joasa, sa zicem. Cum incerci sa-l convingi, sa-l motivezi sa se lase cand el are 'dintele' acesta care permanent ramane acolo. El ramane cu problemele acestea sau... ? A. L. De obicei se incearca sa se schimbe si cadrul de referinta. Daca de la inceput face o problema din faptul ca este tigan si marginalizat sau ca nu are din aia sau din aia, schimbandu-se cadrul de referinta, el se poate raporta altcumva la propria situatie si atunci o alta perspectiva ii poate zugravi o alta stare de spirit, o alta stare sufleteasca. Il scoatem din cutie, dupa care il ajutam sa inteleaga ce se afla acolo si il bagam la loc. Nu stiu daca e tocmai potrivita expresia aceasta, dar am avut si la cabinet si aici pacienti de etnie roma si nu am facut rabat de calitate. S. I. Cum abordezi pe cineva care inca nu a tras toate consecintele neplacute posibile si nu-i atat de matur incat sa aiba o motivatie de genul ''imi pierd jobul'', ''imi pierd familia'', cum ar fi persoanele de 20 ani? A. L. De obicei, targetul meu, cand am in terapie persoane de 16,17,19 ani cu istoric de consum de droguri, este relatia pe filiatia mama si relatia cu tatal pentru ca, de cele mai multe ori, acolo este miezul problemei. Imi asum faptul ca persoana ar putea sa recidiveze peste o luna sau peste 5 luni dupa ce pleaca din centru, dar ma multumesc cat de cat cu faptul ca si-a reparat relatia cu respectivele persoane si eventual, peste un an, sau peste 2 luni sau 3 luni daca vrea sa vina inapoi, va veni. Este un spatiu in care se poate discuta. Cu tinerii care nu au o motivatie de genul pierderii familiei sau jobului merg pe legatura cu parinii pentru ca acestia daca simt ca apartin unui loc, pe care il pot denumi cu cea mai mare naturalete acasa, atunci si acel acasa le va furniza motivatia pentru schimbare. Daca nu au acel acasa, pot eu sa le spun despre toate efectele asupra stomacului, ficatului si creierului ca nu are nici un efect sau este prea putin. S. I. Ai dat si peste cazuri clasice de genul cand cineva avea o trauma sau o experienta de abuz in copilarie care era legata de dependenta actuala? A. L. Da, a fost chiar recent anul acesta cineva care trecuse prin abuz emotional, s-ar putea sa fi fost vorba si de abuz sexual la mijloc si care si-a legat dependenta foarte strans si de experientele acestea, plus o relatie foarte nesanatoasa, nefericita cu parintii. S. I. Si persoanele de genul acesta crezi ca dupa ce depasesc dependenta intr-un final, viata lor se imbunatateste semnificativ si depasesc problema initiala sau raman cu ea si se manifesta in alte moduri? A. L. Eu ma duc invers, las dependenta, paradoxal, pe ultimul loc. Ma duc direct la miez, ma duc acolo sa repar tot ce se mai poate repara in relatia cu el insusi si in relatia cu trecutul care in mod fantomatic il zgandare si nu-i da pace, ceea ce ii alimenteaza dependenta si atunci spun: ''ok, sting conflictul de baza, dupa care acest lucru il va ajuta sa stinga dependenta'' care, pana la urma, din punctul meu de vedere, e o chestiune si de comportament, de obisnuinta, psihologica si de neuro. S. I. Ai si momente de sturatie sau te ajunge rutina datorita faptului ca discuti mereu aceleasi probleme ''de ce suntem dependenti?'', ce facem cand ajungem acasa?'', ''daca imi zice cineva sa iesm sa bem impreuna ce ii zic?''? A. L. Sunt momente cand apare un soi de burnout, sa zic, dar stiu ca am acasa o familie care ma asteapta, am prieteni cu care pot sa ies la un fotbal, o discutie, un film, la o bere. Chiar daca sunt terapeut intr-un centru antidrog si antialcool aceasta nu inseamna ca nu ma mai duc la o bere din cand in cand, chit ca beau foarte rar ceva alcoolizat. Lucrurile acestea ma ajuta sa trec mai usor peste momentul de burnout, de plictiseala, de stres, chiar, pentru ca meseria in domeniul acesta in Romania nu este stralucit platita, sa ai un confort financiar, sa zici ''lasa ca vine vara si plec intr-un concediu in care ma lafai 2 saptamani si chiar uit de tot si vin cu bateriile super incarcate''. Nu exista asa ceva. Eu am grija sa-mi incarc bateriile in fiecare weekend, in fiecare dupa amiaza o ora, doua cu fetita, cu sotia, cu prietenii mei. S. I. Crezi ca ar exista o piata pentru centre private de genul acesta in care medicii sa fie platiti mai bine? A. L. Chiar daca ar aparea un centru privat de genul acesta, estimarile mele ar fi ca ar avea un numar redus de pacienti, raportat la costuri, pentru ca acel centru daca vrea sa fie sustenabil, trebuie sa aiba niste costuri bine calculate. De ce? Nu ca nu ar fi oameni cu bani care sa sustina lucrul acesta sau sa le plateasca clientilor terapia, ci pentru ca exista o mentalitate destul de inapoiata vizavi de dependenta, chiar si la nivelul avocatilor, doctorilor.

Sunt doctori care nu stiu ce e aia dependenta psihica. Nu au incredere in terapie, nici in psihologi, cred ca e o vorbarie, ca e un nonsens sa stai acolo si sa tot discuti cai verzi pe pereti. Si atunci cred ca ar trebui sa treaca cel putin inca un deceniu.

De exemplu, mie mi se intampla sa-mi vina in Sibiu la cabinet persoane din Craiova, Cluj, Targu Mures, orase aflate la distanta de Sibiu. Nu prea imi vin din Sibiu, tocmai pentru ca Sibiul este mic, le este frica se se vada ca se duc la psiholog, sa se creada ca au probleme psihice. De aceea, din punctul meu de vedere, Bucurestiul este cu 10 ani inaintea restului oraselor din tara. Acolo lumea este mult mai obisnuita cu asa ceva, li se pare natural si e o piata de desfacere fantastica acolo. S. I. Cineva pe care sa nu crezi ca-l mai poti ajuta sau care e dincolo de ajutor ti s-a întamplat sa întalnesti? Ai avut momente cand te gandesti ”Ce sa-i spun omului astuia, în ce fel îl pot ajuta”? A. L. Da, sunt momente în care îmi recunosc neputinta de a nu sti, de a nu avea un raspuns pregatit, sa spunem. Nu sunt adeptul raspunsurilor sablon, adica ”bai gata, trebuie sa-i spun chestia aia, sa i-o recit ca pe o poezie si gata”. În primul si în primul rand caut sa vad daca într-adevar experienta mea de viata plus cunostintele mele îi pot fi de ajutor. Daca n-am cum sa-l ajut, mai bine tac. Prefer sa traversez un moment de penibil, prefer sa creada omul acela ca nu am cum sa-l ajut, decat sa spun o vorba idioata si sa stric mai mult decat daca i-as fi spus nu stiu ce. Da, sunt, au mai fost, vor mai fi persoane care ma iau probabil pe nepregatite sau sunt peste putinta mea de a întelege… S. I. Eu ma gandeam la cazurile fara speranta, cand te gandesti ”bai, asta nu se mai lasa, nu mai ai ce-i face, e dincolo de orice ajutor. A. L. Da, am vazut oameni foarte blazati… S. I. Ca în Leaving Las Vegas, daca stii filmul. Desi nu stiu daca ajunge aici daca e asa, pentru ca nu prea se lasa. A. L. Chiar asa nu am întalnit într-adevar. Dar în fata unui asemenea caz nu as insista, nu as tabarî  pe el sa îl fortez sa se deschida. Nu, l-as accepta. E alegerea ta, e viata ta. S. I. Dar daca ar fi cineva apropiat tie? Ce faci cand cineva apropiat da semne ca e gata sa se distruga si nu are motivatie pentru schimbare? A. L.  Acolo, dat fiind faptul ca este o persoana  din familie si nu mai sunt profesionist, cred ca as  face orice ca sa lupt, orice. Dar si acolo as avea o limita  probabil. Pentru ca mi-as da seama la un moment dat ca  tot arsenalul meu de bune intentii si de masuri pe care l-am folosit, dar nu a dat rezultatele bune, daca a fost epuizat… S. I. Poate sa aiba de la un punct încolo chiar efectul contrar sau poate avea efecte asupra unei terte parti. A. L. Exact. Si atunci probabil ca ar fi un moment în care m-as retrage. Dar pana nu assimti ca am consumat tot arsenalul de care dispun nu m-as lasa. S. I. Dar ce ai recomanda într-o prima faza, sa zicem într-un caz oarecum tipic, niste parinti îsi dau seama ca copilul se drogheza, sa zicem ca deja e într-o faza avansata si au de ales între doua metode, cele clasice, încearca sa-i impuna limite, sa-l dea afara, sa nu-i mai dea bani, pana la a reteza relatia si a-l vedea pe strazi. Si ce se întampla daca e pe strazi – toate riscurile, poate lua supradoza, poate sa pateasca ceva, tebuie sa-si asume riscul asta. Sau sa îl tina pe linia de plutire, îi platesc datoriile, îl tin cand e varza, pana cand poate se razgandeste sau se trateaza. A. L. Raspunsul care mie îmi place e undeva la mijloc.

În cazul unui copil care are probleme cu drogurile, adolescent sau tanar, nu îl consider pe copil singur responsabil de situatia în care s-a ajuns. Da, este clar el este responsabil de faptul ca îsi introduce drogul în vena sau îl prizeaza. Dar factorii care au dus la aceasta situatie sunt egal împartiti între el si parinti. Si atunci, daca vin parintii în consiliere si îmi spun ”uite îl avem pe cutare si are varsta asta, se drogheaza si vrem sa nu se mai drogheze”, ar fi bine, si asta le recomand parintilor ori de cate ori am ocazia, sa îsi repare relatia lor, probabil relatia de cuplu, probabil relatia cu copilul.

S. I. Cam complicat cat timp el e… A. L. Da, cam complicat pentru ca ei vor imediat ca el sa fie reparat. Dar le spun ”bun, hai sa mergem în paralel”. Ar fi inutil sa lucrez cu un copil atata timp cat acasa are parte de cicaleala, nervi, un tratament neadecvat, poate chiar un exces de dragoste sau lipsa ei, amandoua sunt nocive. si atunci ma asigur ca acasa copilul are un mediu în care se poate întoarce, un mediu propice. S. I. Sa presupunem ca nu e chiar copil, pentru ca atunci nu stiu daca e legal sa îl dai afara din casa. A. L. Hai sa zicem ca e peste optsprezece ani. Daca nici în faza acestui tratament în fata caruia tanarul deja de douazeci de ani nu mai poate sa spuna ca  mama n-a fost iubitoare, întelegatoare si asa mai departe, daca nici asa nu se conformeaza, pentru ca, sa zicem, dependenta este puternica sau sentimentul de apartenenta la un grup este la fel de puternic, atunci într-adevar recomand sa se ia masuri putin mai drastice. Inclusiv impunerea unui program strict, pe care daca acea persoana îl respecta e ok, daca nu… Stiu cazuri, mi-a povestit cineva din Olanda, care culmea este tot consilier în adictii, are vreo saizeci de ani, fost dependent de cocaina, marijuana si alcool, si care îmi spunea ca fiica sa de 16 ani are exact problema lui. A facut mai multe încercari de a o convinge sa renunte la droguri, la discoteci… avea o viata mai putin sanatoasa. N-au reusit pana cand au facut un consiliu de familie în care i s-a spus: ”Uite, noi nu mai putem suferi alaturi de tine. Te rugam sa alegi, este ok daca vrei sa alegi viata cu prietenii tai si asa mai departe, sau daca vrei sa alegi sa ramai cu noi, dar respecti regulile sau programul acesta. Bineîneteles ca fata a plecat, lumea a plans, a fost greu, un moment dificil pentru ei. Ea plecand totusi stia, ca i s-a spus, ca daca va vrea sa se întoarca, se poate întoarce cu conditia unu, sa înceapa un program de reabilitare cum este la ei si doi  sa respecte regulile familiei. Deci oricand este binevenita înapoi, dar daca accepta sa respecte programul respectiv. A venit într-adevar dupa sase luni, gravida si cu hepatita C. Acum nu mai stiu, el a fost sunat de spital, ea i-a spus ”Tata, uite vreau sa vin acasa”. Deci dupa întamplarea asta ea s-a întors, atunci a vrut. Se pare ca, în ghilimele, ”a avut nevoie” de sase luni de zile de exces. Lucrurile trebuie facute gradual, nu chiar brusc. S. I. Mai vreau sa te întreb de tehnicile de afara, nu stiu daca stii cum functioneaza în Germania sau UK. Si daca e ceva care simti ca aici lipseste în felul în care e facut centrul sau ce ai vrea tu sa aiba în plus sau daca ai îmbunatati centrul semnificativ ce ai face. A. L. Da. Partea de psihiatrie nu este acoperita aproape deloc. Noi avem o colaborare buna cu spitalul de psihiatrie, dar totusi nu este cea mai buna forma de colaborare. Aici ar trebui sa fie un medic psihiatru permanent, în cazul în care cineva sa zicem se decompenseaza sa poata sa actioneze rapid. S. I. Ce înseamna ca se decompenseaza? A. L. Se înscrie pe un comportament din punctul nostru de vedere anormal, aberant. Manifesta o simptomatologie pe care altii o vad tipica omului, în ghilimele, ”nebun”. Deci se decompenseaza, aparatul lui psihic nu mai este în stare sa fie echilibrat, sa se raporteze la viata în mod sanatos, aici si acum. S. I. Cred ca multe clinici de afara, cel putin în Statele Unite, ofera la pachet dezintoxicare si reabilitare. Mai ales pentru heroinomani cred ca e foarte greu sa le împarta, sa faca în Bucuresti dezintoxicare si apoi sa vina aici, cumva nu face sens pentru ei toata treaba asta, daca nu sunt împreuna. A. L. Da, si asta ar fi de dorit aici. Ar fi de dorit un centru de genul asta în care toate lucrurile sa se faca la un loc, asta mi-as dori. Si, apoi, adaptat stilul de lucru, oferta de servicii. Pentru ca în Romania va fi din ce în ce mai greu sa-ti permiti sa-ti iei un concediu mai lung de o luna de zile, iar un centru de tip comunitate terapeutica este facut sa fie functional pentru un model de terapie care dureaza între trei si sase luni, ori cred ca sub unu la suta dintre clientii pe anul acesta sau anul trecut si-au permis sa stea mai mult de trei luni de zile. Atunci ar fi bine sa ne adaptam si noi serviciile pentru o luna de zile. Poate sa fie ceva mai intensiv, asta poate sa însemne un personal mai extins.