In toti acesti ani de practica psihoterapeutica m-am intalnit adesea cu un anumit tip de cerere care la inceput avea darul sa ma mire, apoi, repetandu-se, a fost invaluita de o intelegere anume. Aceasta cerere suna cam asa – am venit la dv pentru o parere obiectiva! Desigur, cred ca ne putem spune cu totii ca e o cerere indreptatita in anumite momente, cand avem nevoie ca cineva “din afara” sa ne spuna cum se vede de-acolo si ce anume se vede de-acolo. Si tocmai despre acel “din afara” si acest “dinauntru” as dori sa va vorbesc in randurile care urmeaza, si despre faptul ca, din observatiile proprii, oamenilor le vine greu sa vorbeasca despre un “dinautru”, despre acea lume care pare misterioasa, lumea din noi, din noi toti.
Am presupus ca cererea referitoare la o parere obiectiva se refera la faptul unei autonomii a gandurilor mele in raport cu situatia prezentata si daca ar fi sa formulez si mai exact, a unei autonomii in raport cu lumea interioara a celui care imi prezinta situatia. Pentru ca nu ne putem imagina ca cineva ar putea sa aiba o asemenea cerere dar cumva si sa se simta separat, autonom vizavi de situatia expusa. Situatia expusa este intotdeauna o situatie interna, chiar daca ea poate parea ca are loc exclusiv in realitatea externa. O sa intelegem mai bine dupa expunerea gandurilor mele!
Si pentru ca expunerea sa se sprijine pe ceva mai mult decat mintea si conexiunile pe care le-am facut, aduc in “ajutorul” meu cuvintele catorva psihanalisti renumiti pe care le voi amesteca pentru a-mi prezenta ideile.
Primul dintre ei este un anume J.Grotstein care scria intr-un articol ca toate fenomenele vii pot fi vazute ca un continut existent intr-un cadrul continator. Sau cu alte cuvinte ca tot ceea ce contine viata in el are o anumita limita, este incadrat in ceva anume care il contine asa dupa cum ni se prezinta membrana unei celule sau peretii unei camere. Dar el spune mai mult decat atat…si anume ca intre perete si interiorul camerei adica intre continator si continut exista o relatie si influenta reciproca. Daca aplicam aceste idei subiectului nostru ajungem cumva sa ne intrebam cum interactioneaza acel “din afara” cu un “dinauntru”, ce relatii sunt intre ele si cum se influenteaza?
Ca si continuare a acestui subiect am sa adaug un ideile unui al doilea psihanalist renumit si anume S.Ferenczi ale carui idei ar putea sa aduca un raspuns sau macar o directie a unui raspuns. Ferenczi vorbeste, in limbajul psihanalistilor de inceput, despre “aruncarea” lucrurilor rele pe care bebelusul le-ar putea simti, din interior in exterior pentru a se linisti, pentru a se calma. In felul acesta lumea devenind pentru el o lume rea. Acesta este un mecanism bine studiat in psihanaliza si poarta denumirea de proiectie. Psihanalistul spune ca atunci cand in noi plutesc tot felul de afecte haotice, as adauga ca nu numai atunci, interesul nostru pentru lumea exterioara creste printr-un soi de cuplare a acestor afecte cu exteriorul. In cele din urma ne spune clar ca primele acte de iubire si ura sunt de fapt transferuri primordiale ale propriilor sentimente placute si neplacute. Intr-un altfel de limbaj as spune ca atunci cand punem iubire in lume, lumea este una frumoasa si deschisa, cand punem ura, ea devine periculoasa si chiar agresiva. Si continuand, cand lumea e frumoasa si deschisa catre noi, ne stimuleaza sa fim si noi deschisi si iubitori cu ea, si invers, cand e periculoasa si agresiva, ne putem apara devenind la randul nostru agresivi si respingatori.
Iata deci ca subiectivitatea aceea, pe care adesea o consideram ca o inferioritate, prea putin de incredere, prea putin stabila, are cumva in ea forta de a ne determina culorile in care privim in afara noastra, lumea larga. Noi stim deja ca in momentul in care formulam o cerere de genul – vreu o parere obiectiva! – ii recunoastem deja puterea acestei subiectivitati asupra noastra, chiar daca adesea, intrebati despre ea, pare ca dispare din fata ochilor nostri si nu mai stim de lumea care ne locuieste pe din interior.
Aceasta este realitatea psihica! O lume intreaga ce poate fi pe cat de minunata, pe-atat de inspaimantatoare, care ne hraneste fiecare respiratie de viata sau ne accelereaza pulsul pana la senzatia iminenta a mortii! Realitatea psihica este terenul de lucru al psihoterapeutului si exercitiu terapeutic are ca efect familiarizarea/cunoasterea a ceea ce avem mai aproape de noi sau mai précis a ceea ce avem cel mai aproape de noi, chiar in noi. Lucrul terapeutic ne invata sa ne deschidem ochii interiori si sa ne privim…sa ne privim propria lume care obisnuieste sa isi continue activitatea cu sau fara atentia noastra. Ba chiar mai mult, o parte importanta din aceasta realitate psihica se ascunde privirii noastre iar noi ii cunoastem doar efectele. Stim ca e ceva acolo si se intampla ceva pentru ca beneficiem de anumite rezultate, cum ar fi visele. Habar nu avem ce facem noi noaptea, pentru ca dormim, dar existenta viselor ne spune ca de fapt facem mai mult decat sa dormim chiar daca suntem incredintati ca nu am facut nimic altceva.
Cred ca cea mai simpla, poate si simplista, modalitate de a explica de ce ne vine atat de greu sa ne familiarizam cu ceea ce avem mai intim e ca aceasta realitate psihica nu e palpabila, nu se vede. In orice caz, atunci cand incepem sa privim, cu atentie si curiozitate, ceea ce se intampla in noi, putem observa usor ca incet-incet se decanteaza un anumit fel de functionare, ca ceea ce la inceput parea haotic de fapt se “misca” dupa anumite traiectorii si, daca avem si mai multa rabdare, vom observa propriile legi de functionare (legi pe care apoi vom avea ocazia sa le observam si la cei din jurul nostru). Dar cred ca importanta acestei lumi interne e data nu numai de faptul ca e a noastra si care are legi ci mult mai mult decat atat…prin ea ajungem sa dam un sens experientelor pe care le traim, adica manifestarilor vietii in general si in particular.
Astfel, cererea pentru o parere obiectiva isi schimba invelisul pentru ca in esenta orice parere, chiar si a unui specialist, nu poate fi altcumva decat subiectiva si atunci ar fi mai potrivit sa spunem ca cererea obiectiva de fapt face apel la un interior mai ordonat, cel al psihoterapeutului care stie ca cererea in sine se adreseaza unei alte subiectivitati, ca nu poate fi altfel dar si ca o subiectivitate poate gasi o solutie viabila problemelor obiective cu care ne confruntam.
