Zilele acestea, din ce in ce mai des, un mesaj a ajuns la urechile mele si m-a "fortat" cumva sa ma gandesc la el, ceea ce m-a determinat si sa scriu cateva randuri iar inainte sa ma apuc de scris, stiam ca am in biblioteca o carte ce se numeste "Boala ca sansa". In prima faza, asa cum suna, e ceva care poate deranja putin auzul...adica in ce fel sa intelegem ca boala este o sansa?...o sansa sa ce? Cand suntem bolnavi cautam sa ne vindecam si ne bucuram ca am scapat de boala...deci boala nu e o chestie pe care sa o vedem ca o sansa, ci doar vrem sa scapam de ea cat mai repede cu putinta. E evident, nu?
Cu toate astea, asa cum spuneam, gandul care nu stiu de unde a pornit , dar care spune ca boala - de orice natura ar fi ea - ar putea fi privita si altfel, ca o sansa de crestere, este vehiculat din ce in ce mai mult. Pentru ca asa am auzit eu despre astea...boala ca sansa de crestere/schimbare.
Mi se pare evidenta manifestarea din ce in ce mai puternica a nevoii de echilibru, liniste...de crestere si intelegere umana...in conditiile haosului social care ne inconjoara din cam toate partile...iata, in orasele noastre, in tara noastra, in lumea in care traim.
Obisnuiesc sa folosesc, atunci cand sunt intrebat cum se rezolva o problema mai degraba interna, o expresie de-a lui Einstein care spunea, asa cum am inteles eu, ca pentru a rezolva o problema ar trebui sa folosim alta minte decat cea care a creat-o. Cred ca si el se referea la un soi de crestere/schimbare, asemanatoare cu cea vehiculata acum in straiele bolii.
Si mi se pare mie ca atunci cand esti bolnav, ceva din tine iti spune ca nu e bine...ca il doare...si chiar sufera...mi se pare mie ca atunci cand esti bolnav, ceea ce e bolnav iti solicita atentia, iti spune "uite, m-ai neglijat ceva timp si acum nu sunt bine...fa-ma bine!"
Din punctul asta de vedere, boala nu e o sansa de crestere...nici pe departe...boala pare a fi o invitatie draguta din partea propriului organism de a ne ocupa de el...ca un soi de strigat de a nu ne mai neglija. Si asa ne intoarcem inca o data si inca o data la "cunoaste-te pe tine insuti!". Sa fii bolnav e ca si cum ti-ai spune sa nu mai uiti de tine, sa fii mai intim cu ceea ce se afla in tine, nu e ca un mers inainte ci ca o tragere inapoi inspre propria fiinta. Iar oamenii care dau curs invitatiei acelui ceva mai profund din noi ajung sa vorbeasca despre boala ca despre o binecuvantare, ca despre o poarta pe care si-au deschis-o pentru a se putea reconecta cu propriile trairi, cu propriul corp, cu propriul mers...de care e atat de usor sa uitam!
A fi in contact cu propriul sine este oarecum greu de descris, iar daca as incerca totusi sa descriu asa ceva as folosi cuvantul "paradoxal"...a fi in contact cu propriul sine este paradoxal prin faptul ca necesita in acelasi timp o indepartare si o apropiere...daca vrei, este ca si cum in mod simultan si consecutiv ai avea si pozitia de observator si pe cea de obiect de observatie. In noile conceptii psihologice se spune ca esenta noastra, Sinele, nu este un construct stabil, ceva dat odata pentru totdeauna...ci un flux continuu de imagini mai vechi sau mai noi. Probabil ca din acest motiv si folosim, cand vrem sa descriem dinamici interne, imagini de curgere, de rauri si altele...pentru ca in realitatea interna exista o curgere continua de ganduri, emotii, imagini...mai mult sau mai putin coerente si consistente si care ne ofera iluzia ca noi suntem cum suntem intr-un anumit moment si doar asa. Nu este intamplator ca daca reusim sa ne observam o perioada de timp, ne dam seama ca suntem alcatuiti din foarte multe "bucati", din moduri de a functiona uneori nu numai foarte diferite intre ele. ci chiar conflictuale. Si, de asemenea, nu este intamplator ca atunci cand ramanem blocati intr-un mod de a fi, de a trai, o perioada lunga de timp adesea spunem ca ne-am plictisit, ca lucrurile sunt mereu la fel si uneori chiar ne dam seama ca daca "incetinim" curgerea interna devenim inadaptati, in urma curgerii externe. Uneori numim asta boala...si ne numim bolnavi.
In felul acesta putem intelege cu usurinta faptul ca imbolnavirea poate fi privita, nu inseamna si ca este, ca un semnal din parte interiorului nostru ca ceva nu merge cum trebuie, ca am ramas in urma, ca ne-am decuplat de lumea din care facem parte si prin asta de propria noastra lume, poate pur si simplu pentru ca am indragit atat de mult o dinamica interna, ca ne-am indragostit de ea atat de tare incat nu mai vrem sa-i dam drumul. Sau poate, cum e adesea cazul, ne e frica sa ne continuam mersul natural.
Ma intreb, oare daca din educatia noastra timpurie ar face parte aceste idei...daca am fi invatati de la inceput ca boala e un semnal ca trebuie sa ne ingrijim si exteriorul dar cel mai probabil interiorul, daca am invata un limbaj cu care sa ne putem exprima blocajele, ranile, traumele dar si sentimentele de bine, usor, curgere...oare s-ar schimba ceva in felul in care ne-am privi ca oameni?
