Psihoterapia este un demers in care clientul ii vorbeste psihoterapeutului, verbal sau nonverbal, despre dificultatile, inhibitiile, conflictele pe care le are iar psihoterapeutul incearca prin pregatirea, experienta, subiectivitatea lui sa “prinda” sensul, intelesul, cheia de “desfacere” a situatiei problematice. Acest demers presupune o suma foarte mare de informatii, mai ales in conditiile in care psihoterapia psihanalitica este una de mai lunga durata.
Dandu-si seama de riscul pe care il comporta folosirea exagerata a sistemelor teoretice formulate in literatura de specialitate, psihoterapeutul are nevoie de aceste instrumente pentru a intelege daca nu esentialul din persoana cu care lucreaza, sigur faptul ca exista dincolo de orice schema un asemenea esential care trebuie inteles. Cu alte cuvinte, cunoasterea teoriilor este folositoare indiferent daca ele se dovedesc eficiente sau nu.
Aceste aspecte le veti intelege cu mare usurinta prin randurile care urmeaza si care sunt dedicate prezentarii tipologiei relationale specifica teoriei atasamentului. Probabil ca prima tendinta, atunci cand citim o asemenea tipologie ar fi sa ne re-gasim intr-una din modalitatile prezentate – eu care sunt din astea? Insa pe masura ce avansam cu lectura ne putem da seama ca de fapt nu e un singur model cel care actioneaza in noi ci un amestesc specific fiecaruia dintre noi. Iar dintr-un anumit punct de vedere asta inseamna ca teoria si-a atins telul si ne-a determinat sa ne intrebam despre functionarea proprie.
S-a putut observa ca atasamentul apare in momentul in care exista o persoana de care copilul sa se ataseze acesta fiind programul evolutiv al omului. De fapt nu este deloc de mirare ca in programul supravietuirii intervine nevoia de a avea langa pe cineva mai puternic, capabil sa ofere protectie si ingrijire. In fond atasamentul nu apare dintr-o data ci (se) constituie in urma interactiunilor cu persoana care ingrijeste, adesea mama si mai apoi tatal. Acest lucru inseamna si ca fiecare relatie de atasament este unica deorece trebuie sa tina seama de trasaturile celor doi. S-a putut de asemenea demonstra si ca, chiar si atunci cand sunt rau ingrijiti copiii dezvolta relatii de atasament, desigur cu anumite trasaturi specifice, insa le dezvolta.
Ideea esentiala a teoriei atasamentului este aceea ca relatiile dintre oameni se sprijina pe ofertele si raspunsurile schimbate in interiorul relatiei mai mult decat pe ceea ce face fiecare participant separat. Aceasta aduce si posibilitatea schimbarii in psihoterapie sau altfel spus un copil traumatizat poate dezvolta, intr-un mediu propice, o relatie sanatoasa cu ajutorul unei alte persoane care sa poata intelege nevoile de baza ale copilului. Pentru refugiul pe care mama il reprezinta pentru copil s-au folosit mai multe expresii – Bolwby numea “heaven of safety” dar in cele din urma s-a impamantenit expresia “baza de siguranta”. Copilul va folosi persoanele care il ingrijesc ca pe niste baze de siguranta si de fiecare data cand se va simti amenintat sau nesigur, in pericol, el se va intoarce inspre “raiul” lui pentru a primi confortul si asigurarea de care are nevoie.
Astfel au fost propuse patru forme de relatii in functie de comportamentul celor implicati si care vorbesc despre patru feluri de a simti. Aceste sunt: atasamentul sigur, atasamentul evitant, atasamentul ambivalent si cel dezorganizat. Le voi descrie pe rand.
Atasamentul sigur vorbeste despre anumite trasaturi foarte apreciate in societate. In primul rand, dupa denumire, persoanele cu un asemenea tip de atasament sunt sigure pe ele. Asta nu inseamna ca nu simt niciodata frica sau teama insa le pot face fata intelegand ca sunt reactii normale pe care le putem trai uneori dar si ca pot fi intelese si de cele mai multe ori controlate. Chiar mai mult decat atat, frica si teama pentru un atasament sigur pot fi traduse ca indicii ale unei situatii periculoase adica sunt reactii adaptative care ne pot proteja sau indeparta de sursele amenintarii.
Siguranta este un rezultat al raspunsurilor si disponibilitatii figurii de atasament – daca atunci cand ne este greu e cineva langa noi care sa ne ajute putem intelege ca atunci cand ne este greu e normal sa cerem ajutorul celor de langa noi si nu sa suferim in singuratate. Asta inseamna ca putem experimenta viata stiind ca daca avem nevoie, gasim persoane care sa raspunda unui eventual strigat de ajutor. Astfel, teama, de exemplu, nu este inspaimantatoare si nu nu paralizeaza libertatea de miscare si gandire pentru ca stim ca ne putem linisti.
Parintii care au asigurat posibilitatea construirii unui sistem de atasament sigur la copil sunt capabili de a reflecta liber asupra interactiunilor cu copilul, sunt deschisi propriilor emotii si dificultati emotionale, manifestand o flexibilitate mentala mare si o disponibilitate de a intelege ce s-a intamplat cu ei de-a lungul propriilor istorii. Un asemenea comportament permite o interactiune deschisa cu copilul ceea ce conduce la atitudinea deschisa a copilului fata de experientele pe care le traieste. Un copil (pana in 5-6 ani) cu atasament sigur se va purta in felul urmator: isi vede parintii ca baza de siguranta si se simte liber se exploreze mediul inconjurator. Este jucaus si prietenos chiar si cu strainii chiar daca preferinta pentru parinti este evidenta. La despartirea de parintii el cauta apropierea insa nu exagerat ci este mai degraba linistit, continuand sa se joace. Cand parintele se intoarce, copilul sigur reactioneaza initiind interactiunea (zambeste, saluta, vorbeste) dupa care se intoarce la joc.
Celelate forme de atasament sunt reprezentate de nesiguranta generata de lipsa unei experiente pozitive in relatiile de atasament. Netraind disponibilitatea parintelui fata de nevoile pe care le are, copilul incepe sa perceapa mediul ca fiind mai degraba amenintator. Asemenea modalitati de a simti sunt insa caracteristice si multor adulti. Neavand persoana care sa ofere linistire, grija, confort in perioade tulburi niciun copil nu se poate dezvolta ca un adult sigur pe el.
Nesiguranta este marcata prin doua indicii prezente in cele mai multe cazuri: anxietatea si iritarea (furia). Uneori sau ca si trasatura, copiii pot fi anxiosi chiar si atunci cand nu este cazul, ca un rezultat al nesigurantei in relatiile cu parintii. Din cauza lipsei de responsivitate a parintilor copii dezvolta mecanisme de adaptare – cele mai bune solutii disponibile in situatia data. Anxietatea care depaseste un anumit grad este un indicator ca ceva nu este in regula si copilul are nevoie de ajutor. Cand intensitatea acesteia depaseste limite acceptabile in mod clar avem de-a face cu un mediu care pentru o perioada de timp, probabil mai lunga, nu a putut oferi confortul emotional necesar pentru o dezvoltare sanatoasa. In mod asemanator, iritarea sau furia alcatuiesc un mecanism defensiv prin care copilul incearca sa-si opreasca parintii de a-l mai pune in situatii cu care nu poate negocia intern. Perioada de varsta la care facem referire este de pana in 5 ani. Dupa aceasta varsta informatiile raman valabile insa modalitatile de abordare se schimba.
Copilul evitant, ca si cel sigur, se va juca in prezenta parintilor insa la plecarea acestora el nu manifesta nici un fel de stres – ca si cum plecarea lor nu ar conta. Mai mult, el poate sa trateze persoanele straine ca si pe parinti si uneori este chiar mai responsiv in fata strainilor decat in fata parintilor. La intoarcerea parintilor copilul nu initiaza contactul si chiar il poate ignora total, uitandu-se in alta directie. Fiind luat in brate nu depune nici un efort pentru a mentine contactul cu parintele. Un asemenea comportament este in mod categoric unul defensiv. Copilul pur si simplu evita sa intre intr-o relatie semnificativa emotional cu parintele iar acest lucru se intampla ca rezultat al relatiei stabilite deja intre cei doi. Dat fiind ca orice copil care are mediul potrivit initiaza si cauta contactul cu parintii, o situatie ca cea descrisa mai sus nu poate decat se ne faca se ne intrebam ce se intampla de fapt! Raspunsul testat intr-o multitudine de studii este acesta: ca urmare a unor respingeri repetate – la nivel emotional – din partea parintilor copilul invata sa evite situatiile in care ar suferi din nou si nu mai initiaza ceea ce a avut deja ocazia sa vada ca nu ii aduce nici un avantaj. Din acest motiv acest tip de atasament a primit denumirea de “evitant” – este tipul de persoana care va prefera sa se fereasca din calea trairii directe, sa o nege si/sau sa o respinga chiar daca o observatie atenta va demonstra fara putinta de tagada existenta acelei trairi.
Parintii copilului evitant sunt caracterizati ca fiind parinti care resping, aceasta insemnand ca au o disponibilitate redusa pentru ca intelege si accepta intregul spectru emotional al copilului. Acesti parinti nu-si pot aminti propriile experiente emotionale din copilarie, adesea raspunsul la acesta intrebare fiind unul contradictoriu – am avut o copilarie extraordinara - dar in acelasi timp povestesc mai degraba experiente negative! Prin mecanismul izolarii emotionale o intreaga suma de experiente din viata de zi cu zi sunt trecute cu vederea, negate, iar in felul acesta si copilul invata nu numai sa nu mai ceara ceva ce nu are sorti de izbanda dar sa treaca si el cu vederea aceleasi aspecte.
O alta modalitate de a simti care imbraca haina unui comportament mai complex este ambivalenta si poarta aceeasi marca a atasamentului nesigur. Relatia este caracterizata prin aceea ca parintii nu pot fi vazuti ca baza de siguranta astfel capacitatea copilului de a explora mediul inconjurator este limitata drastic. Desi nu se poate indeparta prea mult de parinte copilul cu atasament ambivalent nici nu va cauta contactul cu acesta iar despartirile sunt insotite de stres semnificativ si ingrijorare. Starea de nesiguranta profunda nu poate fi anulata prin ingrijirea pe care copilul o poate primi de la o persoana straina si chiar mai mult, nu se va calma la reintalnirea cu parintii. Caracterisitica majora este data de cautarea contactului cu parintii insa cu dificultatea de a putea fi calmat. Denumirea acestui tip – ambivalent – pune in evidenta tocmai faptul ca atunci cand ar trebui sa apara linistea se produce furia. Copilul este furios pe parintii lui pentru ca, pentru moment, s-a simtit parasit si crede ca prin furie isi va comunica cel mai bine starile si ii va impiedica sa mai plece de langa el. Daca situatia se repeta de mai multe ori experientele incep sa se cristalizeze si astfel apare o structura relationala stabila in timp.
Parintii copiilor cu atasament ambivalent sunt caracterizati prin aceea ca sunt profund absorbiti de propriile lor temeri legate de abandon si neajutorare in fata anxietatii. Astfel ei descurajeaza autonomia copilului, incercand astfel sa nu retraiasca propriile lor angoase nerezolvate. Sau cu alte cuvinte, atunci cand un parinte a trait o experienta traumatizanta dar pe care nu a reusit sa o depaseasca, isi va creste copilul astfel incat sa nu fie nevoit sa se confrunte cu trauma lui in felul acesta limitand experienta copilului. Frica intensa si furia parintilor in fata trecutului este in aceasta situatie coplesitoare, ei neinvatand strategii pentru a le face fata.
Ultimul model de simtire, spuneam mai sus, poarta denumirea de tip de atasament dezorganizat. Este cel mai puternic conflictual dintre toate cele de pana acum si a fost postulat in urma faptului ca anumiti copii aveau comportamente care nu se potriveau cu nici una dintre descrierile de mai sus. Datorita unui mediu dezorganizat acesti copii nu-si pot stabili o strategie de atasament fixa pentru ca ea nu poate functiona cu niste parinti care nu pot fi vazuti ca protectori ci mai degraba ca periculosi, nesiguri, generatori de angoasa puternica. In fata unor asemenea parinti evitarea sau ambivalenta nu functioneaza intotdeauna astfel incat apare dezorganizarea. In limbajul patologiei “clasice” tipul de atasament dezorganizat este corespunzator diagnosticului de tulburare borderline. Avem de-a face cu trairi deosebit de puternice in fata carora nu sunt gasite strategii de reglare afectiva, ele fiind mai degraba evacuate fie prin explozii emotionale, comportamente deviante, bizare, etc. Mai mult decat in cazul anterior, parintii copiilor cu atasament dezorganizat nu au reusit sa integreze in fluxul continuu al vietii lor psihice traumele la care au fost expusi in istoria personala si de aceea i se ataseaza bazei de siguranta a copilului o nuanta inspaimantatoare. Aceasta nuanta imbraca adesea haina abuzului fizic si emotional care perturba grav functionarea sanatoasa, normala a copilului.
Acestea sunt cele patru tipuri de relationare pe care teoria atasamentul le aseaza in fata noastra pentru a intelege mai bine interactiunile si efectele acestora. Daca acum nu am vorbit decat despre interactiunea parinte-copil acest lucru s-a intamplat pentru a arata creuzetul in care aceste tipologii relationale au luat nastere. In cazul in care copilul cu un atasament nesigur nu va intalni niciodata o persoana – psihoterapeut, partener de viata, prieten - care sa il ajute sa isi depaseasca temerile si anxietatile, desigur el ca ajunge un adult cu atasament nesigur ce va creste la randul lui copii cu un atasament nesigur. Si bineinteles ca nu numai copilul poate fi ajutat ci si adultul, iar fraza “am vrut sa-mi cresc copilul ca sa nu traiasca ceea ce am trait eu” este una adesea intalnita in cabinetele de psihoterapie.
