Publicat la: 
9/04/2013

Am citit deunăzi un excelent articol, în care era vorba, printre altele, despre nevoia neîmplinită a medicilor de recunoaștere socială. Nevoia de respect.

Medic fiind și eu, prima mea reacție a fost cea de simpatie. Și eu resimt lipsa recunoașterii sociale. Adolescența târzie e și vremea marilor decizii de viață, și medicina e una dintre ele. Dacă e să fim absolut sinceri cu noi înșine, cu toții am fost atrași, la optsprezece ani, de eventuala recompensă socială a statutului de medic. Atracție formulată în termeni nobili, "vreau să salvez vieți", "vreau să ajut oamenii", etc, și în care nu neg că poate există un sâmbure de altruism, dar și o doză de narcisism, de fantezie a unei poziții priviliegiate în lume, ce presupune respectul, admirația și dragostea celor din jur.

Ori, după anii euforici ai facultății, cei mai mulți dintre noi descoperă că nici nu poate fi vorba despre cele visate la începuturi. Atât în interiorul breselei, cât și în raport cu restul lumii, statutul de tânăr medic român nu e cel de persoană respectată, ci, în cel mai bun caz, de persoană tolerată. Te poți estima fericit dacă ți se permite să exiști între limitele unei supraviețuiri decente. De la trista faimă a minusculelor salarii de rezident (în realitate, salariile medicilor sunt foarte mici indiferent de gradul profesional, de unde și ușurința acceptării, în ciuda dilemei morale, a plăților informale), la nenumăratele palme peste bot pe care politicienii ni le-au administrat, indiferent de regim, trecând prin îndreptățita furie și disperare mocnită a pacienților care îndură nu doar deficiențele concrete ale sistemului de îngrijiri, dar și interfața lui învechită și umilitoare, și prin catastroficul portret mediatic din ultimii ani (medicul șpăgar și incompetent, pe mâna căruia mor oameni), creditul pe care am fi putut conta în meseria noastră e epuizat.

E foarte ușor, așadar, să te retranșezi într-o stare de nemulțumire cronică, dar tăcută, de victimă, în care îți contemplezi cu amărăciune ruina visului de adolescent și dai vina, cinic, pe cei puternici și răi și pe societate. Și deși între "respectat" și "tolerat" se întinde pustiul ratării, o astfel de atitudine e un mecanism de apărare narcisic. Iar mecanismele de apărare au un singur rol: acela de a păstra nemișcată starea de fapt.

Cum cuantifici respectul în România? Cine e respectat la noi? Care sunt semnele recunoașterii sociale? Cum știi că ești respectat? Un automobil voluminos generează mai multă admirație decât o realizare profesională. Imaginea de la televizor, din hiper-realitate, e mai influentă decât expertiza construită în decenii. Conștiinței noastre colective îi vine foarte greu să-și imagineze un respect care nu e bazat pe putere, teamă sau invidie.

Și e o problemă care în sine e golită de sens, o problemă decadentă. Respectul trebuie să vină ca o consecință a acțiunilor noastre, el nu e un scop în sine decât poate în anii adolescenței, sau atunci când avem probleme de identitate, când nu știm prea bine cine suntem. Să spui că lipsa de respect e principala noastră problemă e circular, e ca și cum ai spune că suntem nefericiți pentru că nu suntem împliniți. Ca orice mecanism de apărare, e un cerc vicios, care aruncă doar întuneric asupra problemelor foarte concrete, cele care pot fi enunțate în termeni clari: corupția, lipsa de bani, de infrastructură, de dezvoltare și educație profesională, de mentori, de comunicare corectă atât cu pacienții cât și cu decidenții, printre altele. Problemele care din cauza cărora nu contează cât de bun medic ești, care îți abolesc talentul și pregătirea și care, atâta timp cât există, vor face ca orice carieră medicală onestă în România să eșueze în sindromul de burn-out.

Înainte de nevoia de respect, există o altă nevoie, mult mai imediată și mai dureroasă decât cea dintâi. Nevoia de încredere. Înainte de a obține respectul pacientului meu, trebuie să mă lupt să-i obțin încrederea, să-l câștig de partea luptei pe care o avem de dus împreună. Poate că în restul relațiilor sociale care domnesc în societatea contemporană, respectul e posibil fără încredere. În medicină, ar fi un non-sens. Unde e nevoia de încredere în studiile fondului investitorilor străini?

Recunoașterea socială va veni, poate, atunci când vom ieși din echilibrul nostru instabil și patologic și vom începe să adresăm aceste probleme. Când statutul de "tolerat" va fi intolerabil.